Am fost uimit (și, desigur, încântat) să văd cât de multe persoane au citit și au comentat textul pe care l-am publicat aici cu câteva zile în urmă, intitulat Despre fiara lăcomiei. De aceea, înainte de a vorbi astăzi despre ceea ce mi-am propus, simt nevoia să mă adresez direct cititorilor Contributors.
Dragi prieteni,
Nu cred că există bucurie mai mare decât aceea pe care ți-o dă gândul că ai putut face binele. Cred chiar că binefăcătorul e cineva care uită de el și care, făcând binele, cunoaște beția întâlnirii cu celălalt în cea mai frumoasă formă a ei. Când spunem „beat de fericire”, ne gândim îndeobște la starea de bine pe care o resimte cineva strict în raport cu sine. Dar nu cumva poți fi „beat de fericire” și în raport cu altul? Ei bine, cred că întâlnirea cu celălalt în fapta binelui e cea mai frumoasă ieșire din tine și cea mai frumoasă beție. Pesemne că a face binele este forma laică a extazului. Iar viața noastră, căreia îi căutăm toți cu disperare sensul, își capătă unul când, făcând binele, ne oglindim în ceva mai mult decât în noi înșine.
După ce am scris Despre fiara lăcomiei, am înțeles de la dumneavoastră că așteptați de la noi, intelectualii umaniști ai locului, „să coborâm din sfera ideilor” către „aspectele sordide ale vieții” și, comentându-le, să generăm o „schimbare la față a României”. Nu săruturi christice pe gură, nu importanța limbii în ființa unui popor, nu la ce e bun adevărul bine rostit, nu problema fricii în economia vieții și a libertății…
Mi-e teamă să nu vă dezamăgesc. Pentru că eu cred că fără o înțelegere prealabilă a reperelor cruciale ale vieții, nici unul dintre noi nu e „dispus” cum trebuie pentru a rezolva aspectele ei sordide. Cred că există o formidabilă epică a ideilor și că ea face parte din recuzita fundamentală a unui om care își propune să se bată pentru libertate. Problema pentru un intelectual ca mine nu este cum să coboare din „sfera ideilor”, ci cum să coboare sfera ideilor în viața celorlalți. Simt nevoia să dau curs, când și când, indignărilor pe care mi le provoacă lucrurile strigătoare la cer din țara asta. Am făcut-o și o voi mai face. Dar n-aș vrea să plasez de-acum pe orbita publicisticii curente. Chiar dacă mă veți citi câteva mii în loc de câteva zeci de mii, eu tot cred că forma ideală în care vă pot întâlni, în care pot atinge „extazul binelui” e, ca acum de pildă, să vorbesc despre nevoia de libertate.
Într-o discuție publică pe care am avut-o cândva cu Lucian Boia, i-am pus această întrebare: „Pomeniți undeva de patru forțe care mișcă omenirea: dorința de putere, averea, sexul și cunoașterea. Dar libertatea? Au oamenii nevoie de libertate?” – „Oamenii au nevoie de protecție”, a răspuns Lucian Boia.
Nu-mi mai amintesc dacă pe loc, sau după ce dialogul nostru s-a încheiat, mi-a venit în minte următoarea replică: Dacă oamenii ar fi avut nevoie doar de protecție, s-ar fi aflat și astăzi în peșteră mestecând carne crudă. Dar au existat, din când în când măcar, și câțiva care au sporit gradul de protecție cu nevoia lor de libertate. Roata, de pildă, n-au inventat-o „toți”, ci unul singur în folosul tuturor. „Cineva” nu s-a mai împăcat cu târâtul în grup al animalului ucis, ci i-a eliberat pe toți de sclavia acestui obicei și a scornit roata. La fel, becul, care face și el parte din recuzita protecției, l-au inventat nu toți, ci unul singur în folosul tuturor. Acel „unu” care nu s-a mai împăcat cu protecția oferită de opaiț sau de lampa cu gaz. Toată istoria tehnicii este scrisă de oameni liberi care s-au pus în slujba protecției tuturor.
Și-atunci, nu cumva istoria protecției omenirii atârnă până la urmă de istoria libertății ei? Poate că protecția dorită de toată lumea e opera celor puțini care au știut ce să facă cu libertatea lor. Să îndrăznim atunci să spunem că toți oamenii au nevoie de protecție, în vreme ce nu prea mulți se dau în vânt după libertate? Dacă aruncăm o privire în istoria lumii (sau pe o hartă actuală a ei), cu greu vom putea susține că nevoia de libertate dă regula omenirii, chiar dacă nevoia de protecție a fost constantă.
Cuvintele „libertate” (eleuthería) și „cetățean” (polités) au apărut abia în Grecia în secolul V î. Hr., iar ideea că oamenii în totalitatea lor, și nu un monarh absolut sau o persoană, sunt autorii cadrului lor de viață a prins contur și s-a-ntrupat (dar numai în zona occidentală a lumii) abia în secolele XVIII – XIX. Putem chiar afirma că libertatea nu e mai mult decât o întâmplare fericită a istoriei. Dacă atenianul Temistocle nu l-ar fi învins pe regele persan Xerxes la Salamina în 480 î. Hr., Orientul s-ar fi revărsat definitiv peste noi și femeile ar fi purtat astăzi văl pe toată planeta.
Așadar, nu romantica „sete de libertate” pare să fi mișcat masele în istorie. Să ne amintim o clipă de Cartea Exodului, de povestea ieșirii din robia egipteană a poporul lui Israel condus de Moise. (1) Cei patruzeci de ani de traversare a deșertului, cât durează drumul către „Țara Făgăduinței”, se consumă de fapt ca o sfadă permanentă între poporul lui Israel (câteva zeci de mii de „revendicatori ai protecției”) și Moise ca „agent al libertății”. Traversarea deșertului are ca laitmotiv reproșul adresat lui Moise (și fratelui său Aaron) de către poporul său: „Pentru ce ne-ai scos din Egipt?” („…căci e mai bine pentru noi să fim robi egiptenilor decât să murim în pustiu.” – Exodul 14, 12; „De ce nu ne-a fost dat să murim în țara Egiptului, când ședeam lângă oala cu carne și mâncam pâine pe săturate? Ci voi ne-ați adus în pustiul acesta, ca să moară de foame toată mulțimea aceasta.” – Ibid., 16, 3)
Parabola poveștii e simplă: statistic vorbind, omul preferă să moară în robie lângă „oala cu carne”, decât flămând pe drumurile libertății. Iar în povestea lui Dostoievski, de care am amintit într-un alt text, Marele Inchizitor îi spune „de la obraz” lui Isus că oamenii n-au nevoie de darul libertății, de „pâinea Cerului” pe care le-a adus-o El, ci de pâinea pământului oferită de Satana în „ispitirea în pustie”.
Istoria libertății, ca istorie a lungului drum de la pâinea pământului la pâinea Cerului, este așadar un raport subtil între puțini și mulți. Ameliorarea stării omenirii se datorează de fiecare dată câtorva „agenți ai libertății” care, prin faptele lor, lucrează în folosul celor mulți doritori de protecție. Ce dialectică stranie! Calitatea protecției depinde în permanență de o libertate pe care protejații nu o revendică defel și care, pentru nu puțini, nu-i altceva decât „o plictiseală și o belea” (Alfred Jarry). Instalați pentru un timp nedefinit în inerția vieții, cei mai mulți dintre noi se mulțumesc să asiste cum noul și salvarea vin peste ei dintr-un cer care cel mai adesea le rămâne străin. Orice pas în bunăstarea noastră a fost fapta cuiva care a îndrăznit să înfrunte „despotismul Obiceiului”:
„Această minoritate este sarea pământului; fără ea viața omului ar deveni o baltă stătută. [...] Oamenii de geniu sunt – și vor fi probabil mereu – doar o mică minoritate; dar pentru a avea această minoritate, trebuie să păstrăm solul din care ei răsar. Un geniu poate respira doar într-o atmosferă de libertate. [...] Nici un lucru nu s-a făcut vreodată fără să-l fi făcut cineva primul. Tot ce e bun e rod al originalității. [...] Începutul tuturor lucrurilor înțelepte și nobile vine de la indivizi; în general, mai întâi de la un singur individ. Toată cinstea și gloria omului obișnuit constă în a fi capabil să urmeze această inițiativă..”.(2)
Cuvintele acestea se află în faimoasa carte a lui John Stuart Mill, On Liberty (1859). Frustrații lumii s-au grăbit să strige că au fost jigniți, că „există intelectuali” care și-au arogat dreptul de a se considera, ei doar, „agenți ai libertății”, că în felul acesta omenirea a fost împărțită în „puțini” și „mulți”, „cei puțini” (geniile și elitele) disprețuindu-i și sfidându-i, cu aroganța lor binecunoscută, pe „oamenii obișnuiți”. Nedându-și seama că, din toate punctele de vedere, este mai rentabil să admiri și să iubești decât să invidiezi și să urăști, ei s-au grăbit să strige: „Jos elitele!” Dar niciodată „cei de jos” nu vor putea fi ridicați coborându-i pe „cei de sus (3). Ațâțând ura împotriva „celor puțini”, ei n-au făcut doar să văduvească comunitatea pe care-o instigau – și pe ei înșiși – de uzufructul unor fapte excepționale, dar au promovat în același timp, de la nivelul unei mediocrități neîmpăcate cu ea, o enormă minciună. Căci în fapt, isprava oricărei ființe aparte înzestrate este bazată nu pe dispreț, ci pe dăruire. Un muzician de geniu nu și-a compus muzica pentru a o asculta între patru pereți, iar marii scriitorii nu s-au îngropat cu manuscrisele lor. Putem fi jigniți de existența lui Platon? A lui Dostoievski? A lui Fleming? A lui Marconi? A lui Einstein? A lui Churchill? A lui Steve Jobs? Sau mai degrabă profităm cu toții de pe urma existenței lor? Nu cumva suntem toți mai bogați și suntem ceea ce suntem grație lor? A iubi agenții libertății nu-nseamnă a nu iubi oamenii în general. A-i admira pe cei puțini nu-nseamnă a-i disprețui pe cei mulți. Îți poate fi cel mult milă de cei care n-au ajuns să se înfrupte din tot ce a dat omenirea mai bun.
Poate că oamenii – în majoritatea lor – n-au nevoie de libertate, ci, preponderent, de protecție. Și totuși! Ei au nevoie de cei care au nevoie de libertate nu numai pentru a-și spori gradul de protecție, ci deopotrivă pentru a învăța de la ei nevoia de libertate. Cei puțini i-au iubit pe cei mulți, le-au oferit protecție, un trai mai bun, un grad sporit de civilizație, un mod mai rafinat de a simți, un comportament superior și, mai ales, le-au deschis calea către propria lor libertate. Agenții libertății au devenit educatorii ei. Căci acesta e lucrul nemaipomenit care s-a întâmplat la un moment dat în istoria libertății: interesul câtorva gânditori s-a mutatde pe produsele libertății pe condiția ei. N-ar putea oare libertatea deveni însăși starea societății, s-au întrebat ei? Cândva, la începutul modernității europene, o mână de oameni au început să-și bată capul nu cu un mod mai avantajos de a învârti o piatră de moară sau de a iriga un teren, ci cu proiectarea unui spațiu social care ar fi urmat să-i pună pe toți în condiția libertății. Gândul acestor clasici ai „societății deschise” era simplu: numai într-un cadru al vieții în care libertatea e garantată, societatea poate să aștepte de la fiecare o ispravă în folosul tuturor. În felul acesta, agenții libertății nu deveneau cei mulți (nu toată lumea, având-o, își poate folosi creator libertatea), dar puteau deveni, prin eliberarea unui uriaș potențial social, mai mulți. Iată axioma, formulată de Mill în cartea amintită, care fixează definitiv raportul ideal dintre protecție și libertate: „Grație libertății pot exista tot atâtea centre independente de promovare a îmbunătățirilor câți indivizi există” (4).
