Nicicând în istoria ei postbelică (nu mai vorbim, desigur, de cea antebelică sau de gloria secolelor trecute) Franţa nu a părut mai mică. În raport cu marile puteri ale lumii, „contracţia Parisului” pe scena internaţională devine aproape nefirească, greu de asumat în ecuaţia balanţei de putere şi îngrijorătoare pentru însăşi ideea Europei unificate.
Recent, preşedintele socialist Hollande a întreprins una dintre cele mai derizorii, mai ironizate sau, dimpotrivă, mai ignorate vizite ale unui şef de stat francez în America. O vizită la cel mai înalt nivel care, dacă nu ar fi fost efectuată, ar fi produs probabil mai puţine daune de prestigiu internaţional Franţei decât derularea ei în condiţiile cunoscute. Vor fi fiind, fără îndoială, mulţi care cred că scandalurile interceptărilor NSA sau al celor două partenere de viaţă ale lui François Hollande (una oficială, întreţinută din bani publici, cealaltă secretă), ultimul dintre ele izbucnit chiar înaintea stabilirii componenţei delegaţiei oficiale franceze care avea să-l însoţească pe preşedinte la Washington, au contribuit la deprecierea vizitei în mediile politice şi jurnalistice americane. Cred, totuşi, că e vorba de ceva mai mult decât caricaturile şi emisiunile umoristice de pe televiziunile americane, la adresa vieţii personale tumultuoase a altminteri mediocrului Hollande. Este o pierdere de altitudine şi de grandoare (vorba lui de Gaulle) faţă de care ambiţiile şi strălucirea regimurilor trecute par acum să definească doar coordonatele unei lumi dispărute.
Actualul preşedinte al Republicii Franceze este singurul (sau primul?) lider francez care nu a fost invitat să se adreseze Congresului Statelor Unite, în timpul unei vizite de stat de trei zile. Din 1951 începând (Vincent Auriol), până în 2007 (Nicolas Sarkozy), predecesorii săi au avut această onoare, iar privilegiul oferit a însemnat de fiecare dată o recunoaştere implicită şi un omagiu, de maxim simbolism politic, aduse Franţei şi Europei pe pământ american. Până şi „anti-americanul” Charles de Gaulle, cunoscut pentru perspectiva sa constantă de respingere a supremaţiei americane şi pentru retragerea trupelor franceze din comandamentul integrat al NATO, s-a adresat senatorilor şi reprezentanţilor americani, pe 25 aprilie 1960.
Mai recent, cancelarul german Angela Merkel s-a adresat Congresului în 2009, aşa cum au făcut-o ulterior preşedinţii Mexicului şi Coreei de Sud sau premierii Israelului şi Australiei. Bun, veţi spune, a fost doar o problemă de agendă, o nepotrivire de programe, să nu exagerăm importanţa unor detalii. Admit că este un detaliu, dar la acest nivel şi mai ales atunci când e vorba de primirea unui oaspete care reprezintă un sistem diplomatic atât de sofisticat şi de atent la chestiuni de protocol, parcă nu mai este doar un detaliu, ci devine un semnal politic înregistrat „în plină figură”.
Declinul Franţei este deopotrivă economic (sau, mai corect spus, în primul rând economic) dar şi, inevitabil, politic, strategic, social, cultural. Nu doar competitivitatea şi forţa economico-financiară a Parisului slăbeşte, dar şi influenţa limbii şi culturii franceze în lume. Practic, asistăm la decenii în şir de scădere continuă a atractivităţii faţă de producţia culturală şi ştiinţifică de limbă franceză, evidenţiabilă prin indicatori precum citările în lucrările de specialitate, congresele şi conferinţele mondiale sau chiar europene de referinţă, editurile, revistele şi publicaţiile ştiinţifice cu grad maxim de recunoaştere internaţională, difuzările pe posturile TV şi radio de producţii franceze etc. Lumea s-a „globalizat în engleză” (scuze pentru locul comun), dar nu aceasta e vestea cea mai rea pentru Franţa, ci că pe palierele următoare de interes vin acum spaniola, chineza, şi mai nou, germana.
Prestigioasa publicaţie The National Interest, în analiza The Decline and Fall of France (1), din noiembrie 2013, porneşte de la constatarea îndatorării excesive şi a regresului economiei franceze, pentru a ajunge la concluzia că „lipsa reformelor structurale urgente în Franţa ar putea periclita însăşi continuarea proiectului Uniunii Europene, confruntat astăzi cu riscul unei disoluţii sau al unui viitor tot mai germanic”.
Pentru a face însă reformele necesare, Franţa ar avea nevoie de o societate mai motivată şi mai flexibilă precum şi de o clasă politică mai creativă, ambele dispuse la schimbări incomode, la plata unui preţ devenit între timp destul de piperat, componente pe care nu le are. Corpul social francez a devenit ultracostisitor şi „cam leneş”, spun gurile rele (cum care guri rele?: ale germanilor, bineînţeles), dependent de stat şi îmbâcsit de facilităţi de tot felul, de gratuităţi, sărbători şi drepturi sociale care s-au suprapus de-a lungul generaţiilor. Ca să nu mai vorbim că vârsta de pensionare a fost crescută cu greu şi cu mari proteste de stradă de regimul Sarkozy de la 60 la 62 de ani, iar acum socialiştii se întreabă dacă nu e cazul să-şi tină promisiunea electorală de a o aduce înapoi la 60 de ani. Discuţia are loc în condiţiile în care economiile competitive din nordul continentului au ridicat la 67 de ani vârsta de pensionare sau pur şi simplu se gândesc să desfiinţeze această limită legală, după modelul economiilor liberale americană şi canadiană, care lasă (cu câteva excepţii) la latitudinea angajatului şi a angajatorului decizia pensionării, desigur cu variaţia corespunzătoare a nivelului pensiei, în funcţie de contribuţia acumulată la fondul respectiv de pensii.
Pentru a balansa deficitele tot mai adânci, regimul socialist al lui Hollande a ajuns la enormitatea impozitării veniturilor mari cu 75%. Nu trebuie să fii economist ca să înţelegi că cine are venituri anuale de peste un milion de euro va căuta să-şi stabilească „sediul” în ţări vecine cu o fiscalitate mai prietenoasă (Belgia, de exemplu), sau va alege să trăiască în Statele Unite, ca atâţia artişti, sportivi sau celebrităţi care refuză „apelul la solidaritate socială” al statelor europene. A înţeles-o până şi comediantul Depardieu, care, cu luciditatea rămasă între două sticle de vin bun (desigur, franţuzesc) a ales domiciliul formal în Rusia şi paşaportul rusesc în locul cotei socialiste de 75%.
Nu pot anticipa acum dacă Hollande va mai câştiga un mandat de preşedinte al Franţei. Probabil că nu. E greu de crezut că o majoritate a naţiunii franceze (aşa schimbată cum este aceasta) l-ar mai putea gira încă o dată, după ce a coborât la nivelul cel mai scăzut de popularitate al unui locatar de la Palais Elysée, pentru prima jumătate a mandatului. Şi nu e vorba aici numai de faptul că este socialist, ci că nu are nimic interesant de spus lumii despre Franţa şi nimic inteligent de oferit Franţei pentru a ieşi din conul de umbră. La urma urmei, un alt socialist, tot François, însă Mitterand, a fost unul dintre cei mai respectaţi preşedinţi francezi, între 1981-1995.
E limpede, Franţa nu a avut mână prea bună la ales preşedinţi, de ceva vreme încoace. Poate n-ar trebui să spun ceea ce gândim cu toţii, dar un uşor aer ridicol se ridică deasupra înaltului statut de Preşedinte al Republicii Franceze, de la ridicarea pe tocuri supraînălţate a micuţului şi energicului Sarkozy încoace. În spiritul texan binecunsocut şi cu zâmbetul inconfundabil, George W. Bush a privit atunci frumosul cuplu prezidenţial venit de la Paris şi a gândit cu voce tare: „Înţeleg de ce te-ai căsătorit cu Carla Bruni. Şi înţeleg şi de ce s-a căsătorit Carla Bruni cu tine”, într-o replică de un comic nebun, care ne face să regretăm că nu a mai fost acelaşi Bush la întâmpinarea noului preşedinte francez, pentru o altă replică memorabilă care s-ar fi cerut rostită după episodul metreselor.
Frustrările electoratului francez vor răbufni curând. Pe 25 mai, la alegerile europarlamentare, rezultatul Frontului Naţional va da foarte probabil o imagine politică dură a societăţii franceze de astăzi. O imagine pe care întreaga Europă o va resimţi dureros. Fireşte, nu e vorba aici numai de lipsa de performanţe a regimului socialist actual, ci de un declin istoric, cronicizat. Franţa are nevoie de o „revizie generală”, care să o readucă la nivelul aşteptărilor propriilor ei cetăţeni. Europa întreagă ar avea nevoie de o Franţă puternică, prosperă şi generoasă, care să inspire Uniunea Europeană şi să echilibreze cu adevărat şi în sens pozitiv expansiunea economică şi influenţa Germaniei, şi să nu se mai refugieze în spatele unei logici meschine, de mic stat naţional preocupat de protecţionism economic şi social intern.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
