Nu stiu daca a face risipa de energie comentand fapte diverse si a ignora marile probleme e ceva specific acestui popor sau sta in natura umana. Disparitia recenta a unei minore din Capitala, in varsta de 15 ani, a generat o agitatie publica vadit disproportionata cu importanta cauzei. Nu spune nimeni ca disparitia unui minor nu e o tragedie. Este o drama cumplita, un cosmar pentru familia condamnata sa treaca prin asa ceva. Dar nu e cosmarul unei tari intregi. In fond, sunt zeci, sute de copii disparuti. Politia are obligatia sa-i gaseasca, nicidecum Guvernul sau alte comitete si comitii nationale.
Evident ca Guvernul a exagerat, punand ditamai vicepremierul sa caute un copil disparut, de groaza ca s-ar putea repeta la o scara mai mica episodul Apuseni. In consecinta, a preferat sa formeze un comando cam ridicol cu un vicepremier in varf. Pe site-ul politiei capitalei mai figureaza vreo 25 de copii disparuti. Va organiza guvernul cate un comando condus de vicepremier pentru fiecare? In paranteze fie spus, la ora cand scriu aceste randuri minorul a ajuns bine- merci acasa dar pe site-ul politiei figureaza tot ca disparut. Comando-ul guvernamental ar putea face macar atat: sa corecteze site-ul politiei.
Din pacate, o buna parte a presei, cativa ziaristi activi pe retelele de socializare a transformat acest fapt divers intr-o melodrama de proportii biblice. De la bun inceput au tratat cazul disparitiei in obisnuita cheie senzationalista. Chiar in ziua disparitiei, o ziarista de la Antena 3 ii atragea atentia in mod corect unui coleg din platou ca n-ar trebui furnizate detalii despre viata intima a minorei. Sunt informatii din ancheta, a replicat senin ziaristul apostrofat. Insa noi avem obligatia sa protejam minorul, e abc-ul profesiei, etc. N-a avut cu cine discuta. Au urmat clasicele scenarii despre rapiri, droguri si ce si-a mai imaginat fiecare.
Acestea au fost cateva excese in a trata un fapt divers. Dar a fost un bun prilej pentru a verifica daca starea de indiferenta si iresponsabilitate sunt la locul lor. Minorul era suspectat ca se refugiase la o manastire, avea ceva precedente. Biserica Ortodoxa a dat asigurari din prima zi ca manastirile nu primesc minori. La patru zile aflam de un staret din Suceava ca a mintit politia, ca a ascuns-o dupa care calugarii au pus-o pe tren si au trimis-o acasa. Gestul, de o iresponsabilitate maxima din partea unor adulti, n-are a face cu biserica, cu credinta, ci cu educatia elementara.
Dar nici BOR n-a simtit pana acum nevoia sa taxeze public minciuna unor calugari (altfel asumata publica), nici comportamentul lor lipsit de discernamant in raport cu un minor. Cum sa-l trimiti acasa neinsotit, dupa toata tevatura nationala, singur pe tren, sute de kilometri? Acelasi public exigent foc cu autoritatile, gata sa le safasie cand dau dovada de indiferenta, nu mai are nimic de zis cand lipsa de responsabilitate se manifesta la BOR. Faptul divers ne-a aratat ca indiferenta e starea noastra de a fi. Totul e bine cand se termina cu bine.
Ceva mai multe s-ar fi putut discuta pornind chiar de la acest fapt divers. Am fi putut chestiona, asa cum au facut-o cativa (vezi textele semnate de Sebastian Bodu pe Contributors si Moise Guran pe blog) in ce masura un minor are dreptul la un duhovnic (altul decat parintii sai, desigur) sau cum sunt obligati copiii sa participe la orele de religie. Intercalandu-le in orar, copiii n-au incotro si trebui sa auda, de exemplu, ca mamicile lor vor arde in iad daca fac avort. (Vezi campania lansata de HotNews.ro pentru ca orele de religie sa fie mutate la inceputul sau la sfarsitul cursurilor).
Marile dezbateri pe teme esentiale sunt ratate, din cauza vacarmului generat de excesul de fapt divers sau pur si simplu din cauza indiferentei. Toate nimicurile sunt tocate si intoarse pe toate felele de dimineata pana seara. Nu mai e loc de altceva. Cand apar crize cu adevarat majore, publicul in general doarme. Ne caracterizeaza pasiuinea pentru fleacuri sau somnolenta, isteria sau autismul social. Extremele domina viata noastra publica, si ma cam indoiesc ca natura umana se manifesta peste tot cu atata lipsa de masura.
2
5
