Pentru Oficiul Român de Adopţii (ORA), anul 2013 s-a încheiat printr-un bilanţ statistic deloc de neglijat. Din 60 000 copii instituţionalizaţi, aflaţi în grija statului, doar 2 241 au fost declaraţi adoptabili, deschizându-se 2 200 proceduri de adopţie, cu 580 adopţii finalizate. La nivel naţional, un top 3 arată că judeţul Dâmboviţa (133), Bucureştiul (125) şi judeţul Vrancea (123) conduc în ce priveşte crearea unei familii prin adopţie şi implementarea cu succes a unui sistem. Iar dacă privim asupra datelor care ne sunt puse la dispoziţie, în mod transparent, observăm că există prea mulţi copii şi prea puţini adulţi dornici a adopta, că zonele bogate ale României nu consideră atât de viabilă uzanţa, în timp ce judeţe precum Suceava sau Hunedoara, în care sărăcia este la un nivel ce atinge o limită a suportabilităţii, au numeroase aplicaţii înregistrate la ORA. Cu alte cuvinte, chiar dacă sărăcia este unul din motivele principale ale abandonului, în mod paradoxal, ea nu exclude dorinţa realizării unei familii, a luptei pentru ea. Tot în aceeaşi direcţie se plasează şi înaintarea unei cereri de adopţie de către un tănăr/ă, singur/ă, şi nu ca parte a unui cuplu. Pentru anul 2012, asupra cărora avem informaţii, cele mai multe persoane singure care au aplicat aveau vârsta de 36–40 ani, dintre care 346 fiind bărbaţi şi 381 femei. Explicaţia se găseşte în încercarea de a pune bazele unei familii de sânge înainte de a adopta, dar şi de creare a unei bunăstări materiale. Totuşi, cuplurile rămân cele mai interesate pentru că din 8 aplicaţii, 7 sunt făcute de acestea şi 1 de o persoană singură, iar dintre acestea 10% sunt asistenţi maternali. Pe scurt, caracteristicile copiilor căutaţi pentru a fi integraţi într-o familie sunt: să fie români, şi nu de altă etnie; să nu sufere de boli cronice/dizabilităţi şi să fie, în general, mici ca vârstă. Nu contează atât de mult genul, cât vârsta pentru că media anunţată este de 3 ani şi 3 luni.
Cu discuţii şi reveniri asupra legislaţiei în vigoare, ORA, având funcţia unei autorităţi de stat, dar şi de reprezentare, reglementare şi administrare, ,,întreprinde demersuri continue de a dezvolta sistemul de adopţie din România, de a schimba vechile mentalităţi care sunt în detrimentul interesului superior al copilului şi de a identifica noi parteneri care pot sprijini aceste acţiuni”. Însă, care sunt mentalităţile care necesită schimbarea? Există un efort conjugat, între mai multe autorităţi ale statului ce se pot erija în protectori ai copilului sau este o luptă pe cont propriu? O privire în trecut ar putea îmbunătăţi imaginea de ansamblu şi ar arăta cât s-a evoluat în acest domeniu.
Viitorii părinţi…
După adoptarea primei legi cvasi-constituţionale din spaţiul românesc, Regulamentul Organic (1831, Ţara Românească; 1832, Moldova), se înfiinţa o primă instituţie dedicată copiilor săraci fără părinţi, rude şi avut, dar şi celor abandonaţi: Institutul Sărmanilor. Într-o perioadă în care nu exista o legislaţie bine pusă la punct privind adopţia unor astfel de copii şi când încă Biserica supraveghea acest domeniu, s-au trasat primele linii privind cine şi cum putea deveni un părinte. În această primă legislaţie, întâlnim profilul adoptantului: să fie respectabil, să aibă un venit şi o meserie bună, un comportament adecvat şi, dincolo de motivaţii, să dovedească, la final ,,liubov părintesc”. Pornind de la norme mai vechi, se prefigura şi o ierarhie puternic legată de ideea de cămin: cupluri, văduv/ă, celibatar. Cu excepţia Bucureştiului, numărul copiilor în această situaţie era mic, explicaţia fiind că majoritatea celor sărmani era formată din abandonaţi, iar fenomenul era specific oraşelor mari. Numărul celor din Bucureşti a crescut de-a lungul timpului, depăşind aşteptările statului, trecute în lege, care vorbeau de o cifră de 200, iar la 1843 se putea găsi chiar de mai mult decât dublul permis. Raportat la acestea, dar fără a avea o statistică precisă, numărul celor adoptaţi era mic. Cererile nu erau foarte multe, dar şi ancheta autorităţilor mai tria din cele depuse pentru că intenţiile nu erau mereu onorabile. Pentru unii, interesul economic de dincolo de adopţie era vizibil printre rândurile scrise sau răspunsurile la chestionările funcţionarilor: se dorea doar băieţi; nu unul, ci mai mulţi; nu mici, ci de la 6 ani în sus şi, în plus, trebuiau să se căpătuiască singuri, nebeneficiind de moştenire. Deci, pentru ce se adopta? Pentru creşterea unui personal într-un atelier sau prăvălie, iar copilul devenea o resursă economică, nu un membru al familiei. Pentru fete, atenţia era şi ea sporită căci prostituţia pândea la orice pas într-o lume urbană săracă. Iar o văduvă, modistă, nu trezea ea suspiciuni când depunea cerere pentru o fetiţă de 8 ani? Şi asta în condiţiile în care viciul se practica adesea în mod clandestin şi abia după 1850 putem vorbi de o catagrafiere a locurilor de manifestare a păcatului, unde regăsim practicante de 16 ani şi matroane de 50. Bineînţeles, statul era precaut pentru că se erija într-o ,,maică îndurătoare” pentru copiii săi, viitori cetăţeni, utili societăţii. Dar, lăsând la o partea această categorie, cine erau viitorii părinţi? O parte era formată din cei care purtau, pentru un salariu, de grijă copiilor fiind, cum s-ar spune, asistenţi maternali. Aveau sau nu aveau copiii lor, ei se ataşaseră de cei ai statului şi-i doreau ca parte a familiei. Mai erau apoi cuplurile faţă de care soarta nu se dovedise prea bună pentru că aşa cum spunea dascălul Nicolae şi soţia sa, Ileana, din mahalaua Sf. Ştefan a capitalei ,,de când suntem în căsătorie legiuită nu avem norocire de copii”. Iar ei, ca şi alţii, vroiau un copil al lor, pe care să-l iubească, să-l crească şi să-l lase stăpân pe ste toate. Fată sau băiat, îşi alegeau, iar statul decidea, după ancheta la domiciliu, dacă-l primeau. Însă aproape toate aplicaţiile către Institutul Sărmanilor – atunci când nu era vorba de un clenci de o încărcătură economică – căutau un copil mic, dar nu sugar. De ce nu? Posibilitatea supravieţuirii nou-născutului era scăzută, iar investiţia afectivă şi materială mult prea mare.
...şi copiii adoptaţi
Odată intrat în casa noilor părinţi, copiii trebuiau să le asculte regulile şi să se integreze în noua familie, lărgită, care-i cuprindea pe veri, unchi, mătuşi şi bunici. La început lucrurile puteau decurge uşor, dar în timp, unii se dovedeau mai mult decât năzdrăvani. Şi atunci, părintele se întreba cu ce şi-a greşit de a nimerit un asemenea copil; iar, cateodată, îi trecea prin minte: de ce nu l-aş da înapoi, la Institut? Aşa s-au gândit şi căpitanul Nicolae şi soţia sa, Maria, când, după ce l-au luat de fiu pe Cozma, un băiat de 4 ani, în 1833, au văzut că, după 3-4 ani a devenit ,,nărăvit în rele”, fugind chiar de acasă. Dar statul a refuzat arătând că a fi părinte însemna şi obligaţia de a aduce copilul pe calea cea dreaptă, de a-i crea un mediu moral, propice unei bune dezvoltări. Nicolae şi Maria nu au mai insistat, ci şi-au asumat rolul pe care ei înşişi l-au căutat. O altă întrebare care apare acum, când se pun bazele acestui proces de adoptare a copiilor sărmani este: ce facem când ancheta iniţială, cea a statului, legată de părinţii biologici şi rude se dovedeşte imperfectă? Când apar reclamaţii şi dorinţe ce pot ajunge la copil? E drept, statul putea şi îi ajuta pe părinţii biologici săraci să-i crească pe copil; o sumă de bani lunar pentru o perioadă de timp rezolva problema. Însă, acesta, odată adoptat, nimic nu se mai putea face. Între 1833-1835, Aniţa Izbăşanca a trecut prin multe încercări şi sentimente înainte să afle acest lucru. Ea şi cu soţul, polcovnicul Ilie, au adoptat pe unul din copiii văduvei Maria dintr-un sat din judeţul Săcuieni. Au venit în Bucureşti, au trecut anii, Diţă, băiatul, s-a făcut mare şi erau mândri să-l vadă cum creşte alături de copii lor de sânge. Dar, lucrurile nu au rămas aşa şi a apărut Gheorghe, fratele bun al lui Diţă. A vrut să-l ia pe băiat, venind acasă la Anica, dând gospodăria peste cap, răscolind prin lucruri şi băgând zâzanie între ea şi copil, ce nici nu mai ştia al cui este. Femeia l-a dus pe tânăr la tribunal şi acolo au încheiat divergenţele: Diţă a rămas cu Anica şi familia ei, iar Gheorghe putea veni doar dacă ea dorea.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
