Uniunea Europeană a finalizat recent negocierile privind Acordul Economic şi Comercial Comprehensiv cu Canada (CETA), prilej cu care a reieșit la iveală un nou motiv de frustrare, dar şi o dovadă de lipsă minimală de strategie şi de tact diplomatic din partea României. Motiv de frustrare pentru că ne-am reamintit că suntem, alături de Bulgaria, singura ţară din UE care încă mai are nevoie de vize pentru a călători în Canada, ceea ce ne stârnește instantaneu plângerea națională din seria “cetățeni de mâna a doua”. Dovadă de lipsă minimală de strategie, pentru că nu am făcut nimic până în ceasul al doisprezecelea pentru a remedia această problemă. Ceea ce dovedește că, până la urmă, da, ne comportăm întocmai ca o ţară de mâna a doua. Explicăm în cele ce urmează.
Acordul CETA
Acordul CETA pentru care s-a ajuns recent la un acord politic de principiu a fost pe de o parte marele proiect al UE în domeniul relațiilor comerciale externe din ultimii ani, iar pe de altă parte proiectul de încercare pentru ce urmează şi anume acordul comercial cu SUA ale cărui negocieri au început recent şi care va fi cu adevărat unul istoric, așteptându-se să genereze un plus de 275 de miliarde de euro la PIB-ul UE adică de doua ori PIB-ul României. CETA, pe de altă parte, care este așteptat să genereze un plus de aproximativ 12 miliarde de euro la PIB-ul UE, va liberaliza aproape complet comerțul, serviciile, accesul la achiziții publice.
Problema vizelor
Problema pentru România este însă că se va regăsi in situația ușor umilitoare în care materiile sale textile, produsele chimice sau aurul din Apuseni vor putea circula liber în Canada însă nu şi proprii cetățeni, care vor avea în continuare nevoie de vize pentru a călători în statul nord american. Cum se poate acest lucru?
În mod normal, când vorbim de politica vizelor, Uniunea Europeană ar trebui să fie tratată ca un întreg în sensul în care scutirea de vize în relația cu ţările terțe ar trebui să se aplice tuturor statelor membre, fără discriminare. Cu toate acestea, realitatea este diferită. Deși legislația europeană propovăduiește unitatea sa şi principiul reciprocității vizelor, ţările terțe nu recunosc această unitate şi nici nu le pasă prea mult de reciprocitate. Bunăoară, România, spre exemplu, a eliminat vizele pentru Canada încă din 2001 în timp ce canadienii mențin vizele pentru români până astăzi (situația este similară cu SUA).
Lucrurile sunt în curs de a se ameliora la nivel european în sensul în care un acord recent între Parlament şi Consiliu asupra modificării Regulamentului 539/2001 privind politica europeană a vizelor prevede un mecanism prin care principiul reciprocității va fi cu adevărat pus în practică. Altfel spus, din momentul în care noul Regulament va intra în vigoare (începutul anului 2014), România va avea la dispoziție 30 de zile să notifice Comisia de încălcarea reciprocității de către Canada (şi SUA). În continuare, Comisia va avea la dispoziție un mecanism gradual prin care, după 6 luni, va putea să impună temporar vize pentru Canada şi/sau SUA daca acestea mențin vizele pentru un stat membru precum România. Impunerea vizelor va fi permanentă daca în termen de alte 18 luni Canada va continua să mențină vizele pentru statul membru în cauză. Trebuie spus că restabilirea vizelor s-ar face nu doar pentru România sau Bulgaria, ci pentru întreaga Uniune Europeană (cu unele excepții).
Totuși, este evident că recursul la această “opțiune nucleară” va încerca să fie evitat pentru că nimeni nu ar avea interesul să pună în pericol relațiile cu parteneri precum Canada ori SUA, chiar dacăîn joc sunt principii onorabile precum reciprocitatea şi solidaritatea europeană. Pe de altă parte, acest mecanism european puternic ar putea fi folosit ca un atu în plus pentru a forța eliminarea vizelor prin negocieri diplomatice. Numai că pentru România diplomația pare să nu fie o competenţă forte.
Metoda româneasca
Având la dispoziție noua legislație europeană în pregătire (în a cărei adoptare câțiva eurodeputaţi români au fost puternic implicați), dar şi negocierile în desfășurare pentru acordul CETA pentru care fiecare parlament național are un drept de veto, România avea toate atuurile să rezolve problema vizelor într-un mod diplomatic şi elegant cu atât mai mult cu cât beneficia şi de sprijinul puternic al Parlamentului European. De altfel, Cehia, care se afla în aceeași situație cu România după ce Canada îi reimpusese vizele în 2009, a înțeles acest lucru şi a transmis dintotdeauna mesajul clar că se va opune CETA atâta timp cât persistă problema vizelor. Canada a răspuns în consecință şi a anunțat chiar în momentul încheierii negocierilor, pe 18 octombrie 2013, prin vocea Prim-Ministrului Stephen Harper, că va elimina vizele pentru cehi. Nimic despre România, nimic despre Bulgaria, auto-asumate ca ţări de mâna a doua şi care parcă insistă în a-şi confirma şi întări acest statut.
În schimb, ce a făcut România este că în ceasul al treisprezecelea, după ce Barroso și Harper anunțau încheierea negocierilor privind CETA, ministrul român de externe s-a trezit şi a declarat iritat că Parlamentul României va bloca intrarea în vigoare a CETA dacă problema vizelor nu va fi rezolvată. Această reacție, dincolo de faptul că a pus întreaga UE într-o poziție proastă faţă de Canada, este exemplul tipic de autovictimizare de genul “suntem o ţară de mâna a doua şi nu suntem tratați ca şi ceilalți”, un comportament defetist şi reactiv pe care îl vedem constant din partea României de la aderarea la UE.
Probabil că mult mai eficient ar fi fost dacă, după exemplul Cehiei, suita de guverne perindate din 2007 încoace ar fi înțeles că simplul fapt de a avea statutul de membru al UE nu garantează totul. În loc să așteptăm să fim tratați ca egali, să ni se elimine vizele, restricțiile de muncă, să ne pice fonduri europene din cer, ar trebui să fim proactivi şi să ne facem egali, să înțelegem că Uniunea Europeană oferă oportunităţi extraordinare dar nu ne bagă în sac.
