In fiecare an dupa bacalaureat presa discuta despre cat cati au picat, cata frauda a existat etc. Insa nu am citit nicio analiza care macar sa-si puna problema legaturii dintre bacalaureat si calitatea educatiei. Relatia nu e deloc asa simpla cum lasa sa se inteleaga reactiile moraliste despre bacalaureat. Nu e deloc evident nici macar ca e o idee buna sa existe examen de bacalaureat.
Ca sa incepeti macar sa intelegeti problema trebuie sa va ganditi (1) la relatia dintre independenta profesorilor in a determina cum si ce sa predea si calitatea educatiei; si (2) la relatia dintre strictetea bacalaureatului si independenta profesorilor.
Pe de o parte, toata lumea accepta ca un anumit nivel de independenta a profesorilor este benefic. De aceea avem de pilda manuale alternative si scoli private. De asemenea, intuitiv, toata lumea intelege ca nu toti elevii sunt la fel si este deci benefic ca profesorii sa fie capabili sa adapteze procesul de predare la elevii pe care-i au. Intrebarea cheie nu e deci daca profesorii trebuie sa aiba independenta, ci cat de multa independenta trebuie sa aiba. Problema pe care multi si-o pun, macar implicit, este ca majoritatea profesorilor sunt slabi si atunci, pentru a asigura un nivel cat de cat acceptabil al educatiei, ei trebuie constransi de expertii de la centru care stiu mai bine. Motivul pentru care majoritatea profesorilor sunt slabi este ca in general ajung profesori de liceu si scoala generala cei mai slabi absolventi de facultate, care nu au reusit sa se angajeze mai bine – este deci o realitate trista ca procesul de selectie al profesorilor de liceu si scoala generala este inclinat in directia slabei calificari.
Pe de alta parte, nu este ceva controversat faptul ca profesorii tind sa puna accent mai mult in procesul de predare pe ceea ce se cere la bacalaureat. Cu cat rezultatul la bacalaureat conteaza mai mult (de pilda pentru admiterea la facultate sau la angajare) comparativ cu notele din timpul liceului sau cu alte examene, cu atat procesul de predare va fi mai subordonat cerintelor de la bac, ignorand in acelasi timp alte considerente. In functie de ce credeti despre cat de independenti trebuie lasati profesorii sa fie, veti dori ca examenul de bacalaureat sa fie mai strict sau mai lax (sau la limita sa nu existe). De pilda, daca cerintele la matematica la bacalaureat sunt prea avansate, profesorii de liceu vor fi nevoiti sa acopere toate aceste cerinte, si sa acorde relativ mai putina atentie si mai putin timp de predare problemelor elementare. Consecinta e ca elevii stiu temporar cum sa se descurce cu problemele avansate, cat sa treaca bacalaureatul, dar nu raman cu mai nimic pe termen lung. De fiecare data cand o persoana mai in varsta imi spune despre cat de buna era scoala in trecut le cer sa-si reaminteasca lucruri elementare invatate in liceu, de pilda sa defineasca derivata, sa-mi spuna ce face ADN-ul in celula, ce este curentul electric, sau sa-mi explice de unde stim ca apa e H2O. Esueaza intoteauna. Majoritatea habar n-are nici macar de unde stim ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui si nu invers. Insa, in mod bizar, asemenea esecuri elementare nu par sa le dea nici macar o secunda de gandit ca poate nu au primit o educatie chiar atat de buna. Iar unul dintre motivele pentru care nu s-a pus suficient accent pe lucrurile elementare e ca cerintele impuse de „expertii” de la centru, si implementate prin masuri birocratice precum programa obligatorie si examenul de bacalaureat, au fost (si raman si astazi) mult prea complicate.
Figura de mai jos sintetizeaza problema si diferitele pozitiile aproximative adoptate de diversi oameni:
Fig. 1. Legatura dintre independenta profesorilor si calitatea educatiei
Din perspectiva conservatoare, exista un nivel optim de independenta, insa este necesar ca statul sa impuna anumite standarde minimale. Independenta optimala este sub 100%. Abordarea incercata de Funeriu corespunde acestei perspective, ceea ce presupune pe de o parte implementarea cat mai stricta a regulilor, si pe de alta parte reducerea cerintelor in asa fel incat standardul impus sa fie intr-adevar minimal.
Perspectiva socialista este aparent similara cu cea conservatoare in sensul ca si ei considera ca independenta profesorilor trebuie limitata. Diferenta principala e ca in timp ce conservatorii considera ca solutia liberala e sub-optimala dar nu catastrofica, socialistii o considera periculoasa de-a dreptul, in sensul ca daca acordam prea multa independenta profesorilor rezultatele vor fi mai proaste chiar si decat daca sistemul ar fi strict controlat de stat si acelasi standard unic ar fi impus tuturor (o singura varianta de manual oficial, fara scoli private etc.). In consecinta, in timp ce conservatorii sunt dispusi sa „greseasca” in anumite limite in directia liberalismului, socialistii sunt mai degraba dispusi sa greseasca in directia centralizarii totale. Cred ca multa lume inca are nostalgia acestui sistem, mitul calitatii educatiei comuniste fiind foarte raspandit. Realitatea este ca socialismul a alocat la fel de prost capitalul uman precum si capitalul fizic; asa cum a creat orase miniere absurde si uzina Tractorul, tot la fel a creat si gramezi inutile de ingineri si mase de oameni pseudo-educati; la fel cum oamenii isi imagineaza ca industria comunista a fost ceva cu care sa ne mandrim, tot la fel se iluzioneaza si in legatura cu calitatea educatiei pe care ar fi primit-o.
Figura 2 deschide o mica fereasta, ilustrand faptul ca sistemul socialist oferea mult mai putina educatie superioara decat oamenii si-au dorit odata ce au fost liberi (o parte din aceasta creastere exploziva e artificiala, dupa cum mentionez mai jos).
Fig. 2. Studenti inscrisi la facultate (numarul inscrisi, indiferent de varsta, raportat la populatia grupului care este oficial la varsta de intrare la facultate, World Bank)
Figura 3 arata schimbarea in timp a structurii economiei Romaniei, ilustrand distorsiunea masiva de dinainte de 1990 in favoarea industriei. Dupa 1990 economia nu a devenit instantaneu libera, insa, dupa cum se vede, chiar si o mica supapa de libertate a cauzat o schimbare masiva. Dupa cum ar trebui sa va fie evident, nu exista nici un motiv pentru a crede ca managementul educatiei pe vremea comunismului era in vreun fel mai bun decat managementul catastrofic al oricarei alt lucru. In cel mai bun caz, educatia era adaptata la structura complet distorsionata a economiei din figura 3, si era implicit ea insasi foarte distorsionata.
Fig 3. Schimbarea in timp a structurii economiei Romaniei (World Bank)
Revenind la figura 1, spre deosebire de conservatori si socialisti, liberalii tind sa fie sceptici fata de capacitatea expertilor de la centru de a determina ce trebuie cu adevarat predat, precum si fata de presupusa benevolenta a organismelor centrale in incercarea lor de a implementa diverse „standarde”. In consecinta, ei tind sa creada ca cu cat independenta profesorilor e mai mare cu atat calitatea educatiei va fi mai buna. Mecanismul e simplu: parintilor le pasa de copiii lor, iar, daca profesorii sunt independenti, ei vor fi constransi de parinti mult mai tare decat sunt constransi acum de birocratia ministerului educatiei. Pentru ca actiunea colectiva e foarte dificila, parintii au in prezent un control foarte limitat asupra politicilor de educatie de la centru; in schimb ei ar avea un control foarte mare intr-un sistem descentralizat in care scolile si profesorii sunt independenti. E mult mai usor sa te coordonezi cu alti 20 de parinti (cat sa influentezi un profesor care nu-si face treaba) decat cu un milion de altii (cat sa influentezi un ministru prost al educatiei). Sistemul ideal e deci unul in care independenta profesorilor este completa, lucru posibil prin privatizarea scolilor si dereglementarea educatiei. Dupa cum scriu Laurentiu Ciurea & Ionut Sterpan:
„Pentru un învăţământ funcţional sunt necesare cel putin trei pieţe care odată liberalizate s-ar susţine reciproc: piaţa de furnizare a educaţiei, piaţa de evaluare care să certifice valoarea diferiţilor furnizori şi piaţa de informare (sau libertatea media) care să ghideze părinţii şi toate părţile interesate către unităţile de educare şi evaluare potrivite. În absenţa liberalizării certificărilor, continuăm sistemul comunist de planificare centralizată caracteristic monopolului de stat.”
Din perspectiva aceasta, examenul de bacalaureat face parte din monopolul statului asuprea sistemului de certificare (este monopol pentru ca un elev nu poate da la facultate daca nu a trecut bacalaureatul, indiferent de ce certificari private alternative ar avea). Acest lucru conduce la o perspectiva aparent cinica fata de frauda de la bacalaureat: atata timp cat solutia optimala, i.e. eliminarea lui, nu pare a fi fezabila politic, cu cat mai multa frauda cu atat mai bine. Fraudarea bacalaureatului este raul cel mai mic. Bacalaureatul creeaza deci o problema similara cu faptul ca multe reglementari ale economiei sunt proaste si deci evitarea lor de catre firme si persoane private este benefica social si economic, cu toata ca, strict vorbind, ce fac ei este ilegal. Nu tot ce e ilegal e rau, si nu tot ce e mandatat prin lege e bun!
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
