Summitul recent din California a oferit doar o imagine sumară a ceea ce începe să fie linia de forţă a politicii internaţionale. A schiţat conturul unei lumi nascente, în care înţelegerile efective între Washington şi Beijing erau, practic, singurul lucru care lipseau din tablou pentru a consfinţi transferul definitiv al centrului de greutate al lumii dinspre Atlantic spre Pacific. Am dezvoltat această idee a restructurării ordinii mondiale într-un articol academic publicat anul trecut1, arătând însă şi rezervele pe care le am pe termen mediu şi lung faţă de perspectiva unei dezvoltări nelimitate a Chinei şi sugerând totodată riscurile interne, de stabilitate, ale acestui regim contradictoriu, care încearcă (de câteva decenii) să combine lipsa libertăţilor politice şi civice, încălcarea sistematică a drepturilor omului şi controlul exercitat de partidul unic cu o economie de tip „capitalism planificat”, coordonată de stat.
Spun însă „viitoarea” şi nu „actuala” axă de putere a lumii, pentru simplul motiv că o axă necesită prin definiţie o anumită coordonare politică şi strategică a părţilor componente, calitate pe care relaţia bilaterală americano-chineză nu a avut-o niciodată şi încă nu o are, în pofida abordărilor regizate ale momentului.
Sfârşitul iluziilor „constructiviste” şi întoarcerea abruptă la realpolitik înfăţişează doi preşedinţi relaxaţi pe gazonul domeniului Sunnylands, reprezentând primele două economii ale lumii şi principalele centre de influenţă globală (teoretic doi lideri rivali, prin esenţa regimurilor politice în fruntea cărora se află), discutând liniştiţi şi zâmbindu-şi unul altuia. Acordurile comunicate public nu sunt teribil de consistente şi de spectaculoase (lucru care se ştia dinainte), dar primirea ultramediatizată a noului lider al Chinei, în decoruri idilice care amintesc de „curtarea” lui Mihail Gorbaciov la sfârşitul anilor ’80 de către occidentali, sugerează interesul enorm al Americii pentru China şi avansul strategiei de „pivotare” spre Asia, gândită încă din 2009 de asistentul subsecretarului de stat pentru afaceri est-asiatice şi pacifice, Kurt Campbell.
„Acomodarea” celor doi preşedinţi a decurs, se spune, relativ bine. Xi Jinping a preluat acum câteva luni conducerea unei Chine aflată în plină ascensiune economică, beneficiara unei poziţii robuste pe scena relaţiilor internaţionale (chiar întărită după criza economiilor occidentale din perioada 2008-2010), cu o mare influenţă regională dar şi cu roluri decisive în dosare complicate de pe agenda internaţională, precum securitatea mediului, spionajul cibernetic, devalorizarea monedei proprii (factor artificial de stimulare a exportului), criza din peninsula coreeană sau disputele teritoriale din Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud.
Nu ştiu cât au câştigat Barack Obama şi America din acest episod politico-diplomatic care ridică şi mai mult profiul global al Chinei, de-acum ca partener egal al Americii, dar regimul de la Beijing a mai înregistrat o victorie simbolică, chiar pe terenul campionilor istorici ai democraţiei liberale. De departe (în toate sensurile posibile), de foarte departe, de la Bruxelles, Berlin şi Paris, europenilor le revine astăzi doar un rol contemplativ cu privire la evoluţiile majore de pe scena internaţională. Putem asista şi comenta de pe margine, cu toată frustrarea unui fost centru al lumii (cel puţin până la al doilea război mondial, care a legitimat două super-puteri non-europene) rescrierea „relaţiei dintre marile puteri”, expresia fiind cea brevetată de noul preşedinte chinez.
De ce a decis America să dea Europa la schimb cu Asia? Este o întrebare aparent retorică dar cu răspuns simplu şi precis, chiar dacă oficialii ne vor spune insistent că nu este aşa, că parteneriatul transatlantic continuă netulburat, că ordinea occidentală postbelică este neafectată, că NATO s-a extins etc.
Pe scurt, priorităţile Americii s-au schimbat fiindcă de peste Atlantic Europa se vede tot mai mică, mai neinteresantă şi mai lipsită de mize. Faimoasa „pivotare” a Americii spre Asia, în sensul unei rebalansări strategice a agendei politice, economice şi militare dinspre Atlantic spre Pacific şi nordul Oceanului Indian nu este spontană şi nici întâmplătoare. Nu a început ieri sau alaltăieri. „Rotirea” a fost graduală şi a coincis, istoric vorbind, cu refuzul „vechii Europe” (formula controversată a lui Donald Rumsfeld din 2003) de a susţine intervenţia militară americană din Irak, cu dezacordurile interne din cadrul Uniunii Europene, care au urmat eşecului Tratatului Constituţional în 2005 şi, evident, cu situaţia economică incertă din Zona Euro, după 2009. Ca să fiu şi mai riguros, a început de fapt cu stupidul anti-americanism al elitelor stângiste europene din anii ’90 şi 2000, explicat de Andrei Markovitz în celebra sa carte din 2007, Uncouth Nation: Why Europe Dislikes America2.
La ce se poate aştepta Europa în viitorul apropiat? Depinde de scenariul intern şi, la urma urmei, de voinţa europenilor: dacă Marea Britanie va pleca prin referendum sau va permite (după alegerile din 2015, în cazul formării unui guvern pro-european la Londra, puţin probabil astăzi) elaborarea unui nou tratat al Uniunii în următorii 3-5 ani, cu accent pe construirea unui guvern supranaţional autentic la Bruxelles, deci o viziune federalistă sau confederalistă, Europa în ansamblu poate redeveni jucător global, păstrând desigur paradigma „ordinii occidentale”, adică alianţa strategică peste Atlantic. Dacă viziunea britanică asupra Europei şi suveranitatea absolută a statelor naţionale vor prevala, atunci fragmentarea politico-economică se va accentua iar egoismul tradiţional al guvernelor naţionale va distruge inevitabil Uniunea Europeană, oricum fragilizată de resuscitarea realismului ca şcoală de gândire (vezi analizele Stratfor şi propunerile lui Thomas Friedman la Bucureşti, gen Intermarium). Se va încheia ciclul istoric al integrării euro-atlantice şi se va reveni la logica fundamentală a confruntării globale şi regionale, la balance of power, unde nici Europa în ansamblu, nici vreo putere europeană distinctă nu mai pot emite de multă vreme pretenţia supremaţiei. Spectrul războiului economic sino-european mijeşte deja, deocamdată discret, în paginile publicaţiilor de specialitate3.
Ar mai fi un scenariu posibil care nu implică în mod direct nici America, nici Europa, dar are legătură cu stabilitatea Asiei în general şi, în particular, cu cea a Chinei. Scriam anul trecut, în acelaşi articol citat mai jos, că nu cred în capacitatea Chinei de a inspira lumea pentru că noul gigant economic nu propune un sistem de valori atractiv pentru oameni, pentru că nu se poate vorbi de un Chinese Dream, de un model de viaţă dorit, căci nimeni nu vrea să fie chinez, indiferent câţi zgârie-nori se ridică la Beijing. Din China, din India sau din Asia-Pacific în general oamenii continuă să emigreze masiv şi cu disperare în Occident, cu toată creşterea PIB a regiunii. Când americanii, canadienii sau germanii vor dori să emigreze în China (nu ca expaţi în multinaţionale ci stabiliţi permanent), atunci modelul occidental este pierdut, dar momentul nu pare nici măcar apropiat.
