Într-o țară predominant ortodoxă în care sistemul public de educație se bazează pe științe, poate că este util ca în preajma Săptămânii Patimilor să vorbim despre relația dintre știință și ortodoxie. Există opinia că este de dorit un dialog dintre știință și ortodoxie. Există și unele demersuri instituționale în acest sens. În acest text voi argumenta că un astfel de dialog este principial imposibil și că este bine pentru foarte mulți români că nu poate exista un dialog real.
Un dialog este un schimb de idei între persoane, o convorbire, o vorbire împreună, nu separat, fiecare pe limba lui. O condiție necesară pentru un dialog este capacitatea de a te transpune în modul celuilalt de a vedea lumea, pentru a-l înțelege. Dacă dialogul are scopul unei detensionări, a depășirii unei dispute între persoanele implicate, o altă condiție necesară este capacitatea de a-ți modifica opiniile în fața unor argumente.
Omul de știință produce niște propoziții și texte mai mari numite cunoaștere științifică cu scopul final de a rezolva niște probleme ce țin de viața oamenilor aici, în lumea asta. Oamenii care au produs (s-au prin care s-au produs, după caz) propozițiile și textele care se numesc cunoaștere în ortodoxie au făcut asta pentru scopul final de a rezolva o problemă ce ține de viața oamenilor dincolo de lumea asta. În timp ce cunoașterea științifică este folositoare doar dacă are eficiență în raport cu fapte identificabile aici, cunoașterea în ortodoxie are eficiență doar în raport cu o stare de lucruri pe care o vei constata dincolo. De aceea și ceea ce pare eficient într-un mod științific de a gândi aici (să mergi la body building) poate fi ineficient din punct de vedere ortodox. Și invers: să postești 40 de zile e foarte bine ca ortodox, dar nu e bine dacă te gândești doar că ai o meserie care te consumă intens și vei fi concediat pentru că ți-a scăzut puterea de muncă.
Conținutul propozițiilor și textelor științifice și ortodoxe poate să fie total opus. Să luăm un exemple din canoane ale Sinodului local din Constantinopol 842 întărind hotărârile dogmatice ale Sinodului al VII- lea Ecumenic:
- “Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume de la sine s-a făcut şi toate cele dintr-însa fără Pronia lui Dumnezeu se ţin şi din întâmplare se fac, anatema, anatema, anatema.”
Această frază se referă la faptul că trebuie excluși din Biserică (anatematizați) cei care consideră că în lume există întâmplare. Existența întâmplării ca fenomen natural și social și modelarea ei prin teorii statistice este acceptată de toate științele naturii și sociale. Nu e doar ceva ce ține de slbăciunile noastre în a înțelege lumea, ci chiar de felul de a fi, de natura lumii. Consecința este că oamenii de știință și cei care consideră valide teoriile respective, pentru că le-au învățat la școală sau la facultate, ar trebui să nu fie considerați ortodocși.
Din punct de vedere instituțional soluția în România este, ca practică generală, necitirea anatematizărilor respective, în duminica Ortodoxiei, și neaplicarea canonului respectiv. Pe de altă parte, se acceptă citirea lor în comunități mai izolate, tradiționaliste. Pe fond canoanele respective sunt considerate în vigoare, ca parte a Tradiției, iar propozițiile despre lume asociate lor reprezintă cunoaștere religioasă. În țări precum Rusia și Grecia se citesc.
Pentru o persoană cu un mod ortodox de a vedea lumea a te transpune în felul omului de știință de a vedea lumea este echivalent cu o cădere din starea sufletească bună, de dorit. Nu are nici un motiv real să facă asta, iar dacă o face este pentru că a cedat unei ispite. Dacă este să fie consecvent cu credința sa nu există posibilitatea de a-și modifica opiniile în urma unor argumente.
Cred că este clar că în absența unor schimbări ale modului de gândire comun cu privire la sensul cuvintelor și al propozițiilor nu poate exista dialog între oamenii cu vederi ortodoxe și cei cu vederi științifice. Schimbările de acest gen au loc în sute de ani, nu se pune problema să fie controlate de cineva. Nu știm cum va arăt o astfel de schimbare.
Dar, dacă dialogul dintre știință și ortodoxie este principial imposibil, a încerca acest dialog nu este lipsit de rost. Ține de o cultură a toleranței și o cultivă. Stimulează compasiunea reciprocă, dar și respectul reciproc, al celor cu două moduri de viață total diferite. Crează punți de comunicare interpersonală cu privire la alte probleme, mai banale, de exemplu cu privire la modul de distribuire a resurselor publice între instituții religioase și alte tipuri de instituții. Obligă la lărgirea orizontului cultural al fundamentaliștilor din toate taberele, scoate oamenii din lenea gândirii. În ultimă instanță obligă la mai multă modestie și rezervă în exprimarea unor opinii dure contra celor cu un mod de viață total diferit. Dialogul instituționalizat dintre știință și ortodoxie are rolul de a ține sub control conflicte inevitabile, oferind un context formal. Este o supapă de siguranță, poate și catharsis pentru cei implicați. Este relevant faptul că în unele țări există un astfel de dialog, iar în altele nu.
Un caz mai neobișnuit este al celor care practică știința ca pe o meserie sau își asumă cunoașterea științifică, dar sunt și spirite religioase. Ei își vor rezolva problemele de coerentizare a viziunilor asupra lumii pe cont propriu. Ei sunt o specie cu prea puține exemplare ca să știm multe despre ei. S-ar putea spune, de exemplu, că doar dacă nu ținem seamă de faptul că textele care conțin cunoaștere științifică și cunoaștere religioasă sunt folositoare pentru scopuri total diferite ni se va părea că există un conflict. Dar cine ar fi interesat să dezvolte o astfel de ideei. Acest conflict chiar există pentru cea mai mare a oamenilor, deoarece gândirea obișnuită consideră sensul propozițiilor și textelor separat de scopul pentru care ele au fost create. Ne așteptăm ca un text să aibă un sens în sine, autonom, fără legătură cu modul de utilizare a lui.
În măsura în care devin publice și își rezolvă problema într-un mod onorabil, fără să pună știința la remorca religiei în stil creaționist, persoanele menționate în paragraful anterior vor fi utilizate de cei cu vederi religioase pentru a arată că știința nu poate răspunde la întrebări despre lume aflate la granița științelor (ce era înainte de Big Bang, de exemplu, dacă acceptăm această teorie, etc). Oamenii de știință sau teoreticienii fără preocupări spirituale vor spune că a mai încerca să răspunzi la astfel de întrebări este lipsit de sens, ba chiar că întrebările respectiv sunt propoziții fără sens, dar altor oameni le va fi evident că propria lor credință le oferă un răspuns cât se poate de clar. Ambele categorii au bun simț, dar de un fel diferit.
Citeste tot articolul pe Contributors.ro
