Nu cunosc prea multe detalii despre cazul lui Cristian Cioacă, știu doar că e acuzat că și-a ucis nevasta, Elodia Ghinescu, dispărută fără urmă de o bună bucată de vreme. Am citit zilele trecute că procurorii au decis să înceapă urmărirea penală, au cerut și au obținut de la judecători arestarea preventivă a suspectului din acest caz. Probabil că au argumente și probe suficiente pentru aceste decizii. Relevant în discuția de față este însă ce nu au. Pot specula asta aproape cu certitudine, pentru că, dacă procurorii le-ar fi avut, presa ar fi explodat ziua următoare: nu au probe directe. Nu au cadavrul, nu au înregistrări ale crimei, nu au martori, nu au recunoașterea vinei de către singurul suspect. Pe scurt, nu doar pentru implicarea dlui Cioacă, dar chiar și pentru infracțiune în sine(!) procurorii nu se bazează decât pe probe circumstanțiale: urmele de sânge, dispariția soției, comportamentul inculpatului, conflictul dintre cei doi soți șamd.
Consider atunci de inexplicabil faptul că, pe cât pot eu spune, nu există niciun fel de luare publică de poziție care să denunțe acțiunea procurorilor, urmărirea penală și arestarea dlui Cioacă, urmate probabil de trimiterea în judecată. Nu există niciun fel de comentarii pătimașe sau (pseudo-)analitice, opinii eventual de autoritate care să se plângă de această farsă, de acest abuz fără precedent. ”Fără precedent”(!). Acum o să spuneți că pasajul acesta al meu este cel inexplicabil, că fac probabil o glumă (proastă) cu pretenția că fostul polițist și potențialul criminal Cioacă ar trebui să fie lăsat în pace de procurori, date fiind circumstanțele sus-pomenite. Aveți dreptate, uimirile mele sunt retorice și ironice. Însă sunt și justificate, și nu glumesc chiar deloc.
II. Cazul ”Trofeul Calității”
Fac de fapt o referință, retorică, la cazul ”Trofeul Calității” în care fostul premier Adrian Năstase a fost condamnat anul trecut. Pentru că din acest punct de vedere, al modului de a proba cazul, cele două situații sunt identice. Nu, de fapt cazul ”Trofeul Calității” este mult mai ”tare” – acolo infracțiunea în sine era probată direct, doar implicarea cu caracter penal a dlui Năstase era cea bazată pe probe circumstanțiale. Or, amintiți-vă reacțiile publice la acel verdict! De fapt, nici măcar nu trebuie să vă amintiți, pentru că ele continuă și acum: cazul ”Trofeul Calității” a fost un abuz, a fost ceva scandalos, o răzbunare politică, justiție la comandă, condamnare fără probe (sic!), sacrificare de dragul Europei etc. Oricum, ceva ieșit din comun, extraordinar. Toate afirmațiile astea bazate doar pe lipsa probelor directe. Nu vi se pare atunci perfect justificat să mă întreb de ce lipsesc aceste reacții în cazul Cioacă, pe cale să fie trimis și el în judecată doar pe probe circumstanțiale?
Sigur, lipsa de apărători publici ai dlui Cioacă este explicabilă prin comparație: dl Năstase e apărat din motive ce țin, nu de o poziție de principiu privind funcționarea justiției penale, ci probabil motive persoanale, politice etc. Sau, mă tem, și din motive de superficialitate sau inerție. Mă refer la oameni cărora dl Năstase nu pare deloc să le fie simpatic, care nu au avut astfel de poziții publice apropo de condamnarea sa, chiar din contră. Când un alt dosar similar a fost repartizat judecătorilor primei instanțe în ”Trofeul Calității” am văzut comentarii gen ”completul morții”, ”judecătorii duri” șamd. Tonul expresiilor era apreciativ, fondul lor însă este, paradoxal, unul opus. Ele întăresc de fapt acuzația adusă Înaltei Curți în cazul fostului premier, că ar fi dat decizia în dosar din motive personale, că și-ar fi exprimat în ea ”duritatea” sau dorința de a asasina politic anumiți demnitari sau politicienii în general. Or, nu e nicio bază pentru o asemenea acuzație, ”Trofeul Calității” a fost un dosar bine instrumentat, cu un probatoriu foarte solid, inclusiv cel împotriva dlui Năstase. Decizia în aceste circumstanțe n-a fost ieșită din comun, extraordinară, excepțională. Și cu siguranță că n-a fost fără precedent, așa cum o demonstrează cazul Cioacă – care are la rândul său destule precedente.
Deși există un sens în care expresia asta, ”fără precedent”, este justificată. Există categorii de infracțiuni unde, cel mai adesea, vinovăția cuiva poate fi probată doar indirect, pentru că probele directe lipsesc din motive cât se poate de evidente. De exemplu, crima cu premeditare: de obicei e o infracțiune cu doi participanți: victima nu mai poate depune vreo mărturie iar criminalul n-are niciun motiv s-o facă. Altă categorie ar fi infracțiunile de mare corupție, în ce privește înalții demnitari. Aici sunt mai mulți potențiali martori, dar, așa cum explicam într-un articol trecut, aceștia au motive foarte bune să nu-l implice pe demnitar, complice și beneficiar al infracțiunii. Acestea fiind spuse, într-adevăr condamnarea în dosarul ”Trofeul Calității” a fost fără precedent. Dar nu în sensul că s-a bazat exclusiv pe probe circumstanțiale; repet, există destule precedente de astfel de condamnări, nu au nimic ieșit din comun, nu reprezintă un abuz, o execuție, farsă sau mai știu eu ce. În schimb, pe cât pot eu spune, e fără precedent este ca instanțele să dea astfel de decizii și în cazuri în care privesc, nu doar pe diverși Cioacă, ci și pe înalți demnitari. Atâta tot. Să nu uităm că, acum câțiva ani în cazurile de înaltă corupție, cuvântul de ordine la ÎCCJ era amânarea dosarelor, cu lunile, pe orice motive oferite de avocați. Eschivarea, cu alte cuvinte. E fără precedent ca aceeași instituție, când i se oferă ocazia unei eschivări atât de elegante, s-o refuze și să aplice și înalților demnitari același tratament ca oricărui alt inculpat. Să se lege, în fine, la ochi. Îmi amintesc cum avocatul dlui Năstase cerea insistent instanței de recurs, în ședință publică, să se uite la TV, la ce se întâmplă înafara sălii de judecată, adică acolo unde partidul clientului său tocmai preluase puterea politică.
III. Cazul ”Institutul de Cercetări Alimentare”
Iar asta explică și comportamentul unui alt demnitar, șef – de facto – de partid, dl Voiculescu. Acest precedent fără precedent explică fuga împrăștiată în și din parlament a inculpatului în cazul ”ICA”. Dacă vă uitați pe dosarul cu pricina, în rechizitoriu… Aici am să fac o paranteză: desigur, rechizitoriul procurorilor reprezintă partea acuzării, nu-l putem considera imparțial nici măcar în partea strict faptică, cel puțin până nu audiem și partea adversă. Doar că partea adversă nu se lasă audiată, ca să zic așa. E un tipic aici, și e un excelent indiciu apropo de soliditatea acuzațiilor de corupție: demnitarii acuzați nu se apără aproape niciodată pe fond. Dl Voiculescu controlează un întreg trust de presă, ar putea săptămânal să facă o emisiune de demontare, bucată cu bucată, a cazului împotriva sa. Pe fond, cu fapte, documente, argumente șamd. Sigur, ni se spune cât se poate de des de-acolo că e o făcătură, că e comandă politică, că e justiția lui Băsescu sau mai știu eu ce, dar astea nu sunt decât povești, afirmații lipsite de acoperire. Mă întreb (retoric) de ce lipsește această apărare pe fond?
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
