Christiane Taubira, ministrul francez al Justiției, a deschis pe 29 ianuarie mult așteptata dezbatere parlamentară asupra ,,căsătoriei pentru toți” printr-un discurs emoționant, învățat pe dinafară și executat cu un talent oratoric ireproșabil. Doamna ministru nu a ezitat să evoce mariajul civil ca fiind ,,gloria ascunsă” a Revoluției franceze și să-și poziționeze propriul guvern în siajul triumfal al unei lupte republicane seculare pentru egalitate, libertate și fraternitate. Presa de stînga s-a simțit obligată să vorbească de un ,,moment Taubira”, se înțelege înălțător și istoric. A putut astfel să mai spele din luările de poziție hilar de ezitante ale președintelui Hollande: de la evocarea unei clauze a ,,libertății de conștiință” de care ar putea dispune primarii în aplicarea legii pînă la primirea în audiență a kitchissimului personaj Frigide Bardot, autoproclamat ,,catolică branșată” și purtătoare de cuvînt a opozanților. După trei zile de dezbateri, articolul 1 al legii a fost aprobat cu 249 de voturi pentru și doar 97 împotrivă: ,,căsătoria este contractată de către două persoane de sexe diferite sau de același sex”. Neavînd majoritatea, dreapta nu s-a mobilizat la vot, concentrîndu-se în schimb pe dezbatere și bețe în roate. Nu mai puțin de 5050 de amendamente la proiectul de lege au fost depuse, forțînd Adunarea să rămînă în ședință peste week-end. Singurul moment în care Franța își aduce aminte să fi lucrat peste week-end este adoptarea, sub o presiune similară, a pactului civil de solidaritate, în 1998.
Ziua următoare, aceeași Taubira, cu același coc strîns strict în șuvițe africane, părea a fi devenit oaia neagră și gonită a Hemiciclului. Opoziția țipa ,,Demisia!” mai ceva ca în Piața Universității. Mărul discordiei: copiii fantomă ai Republicii, cele aproximativ patruzeci de odrasle născute pe meleaguri străine din mame purtător la comanda unor cetățeni francezi. Taubira ceruse, printr-o circulară discretă către tribunale, recunoașterea acestor copii și aducerea lor la sînul protector al Republicii. Opoziția vedea însă în asta cauționarea en catimini a folosirii de mamă surogat, practică interzisă complet în Franța. Președintele Hollande, constant cu sine, nu a putut trage nici o concluzie din fapta doamnei ministru. A cere recunoașterea acelor copii nu spune, pentru domnia sa, nimic cu privire la folosirea de mamă surogat, pentru că domnia sa nu are din principiu ,,o poziție fermă” asupra subiectului în cauză. Mirosind sîngele, opoziția dirijează acum dezbaterea parlamentară spre chestiunile bioetice ale procreației asistate medical sau financiar. O diversiune inutilă, căci aceste chestiuni fuseseră deja extirpate cu lașitate din proiectul de lege de către socialiști. Meciul e însă încă la început, iar votul asupra întregului text de lege e prevăzut pentru 12 februarie. Marșul progresului e clar însă: Parisul va deveni un Las Vegas al căsătoriilor homosexuale, iar în curînd ne vom putea comanda progeniturile online de pe amazon.fr, cu livrarea berzei la domiciliu.
Acapararea cauzei homosexuale de către stînga și regruparea dreptei pe poziția retrogradă nu este un fenomen nou, dar nici unul lipsit de sinuozități. Marx și Engels aveau, ambii, păreri marcat nesimpatetice asupra practicii homosexualității. Episodul în care Marx atacă în termeni ireproductibili curajosul pionier al mișcării de emancipare a uraniștilor, Karl Heinrich Ulrichs (1825-1895), este cunoscut. ,,Așteaptă pînă ce Noul Cod Penal German va recunoaște drepturile curului! Guerre aux cons, paix aux trous-de-cul! Avem noroc că noi doi sîntem prea bătrîni ca să trebuiască să plătim tribut în natură învingătorilor”, îi scria Marx lui Engels în 1869. Iar Engels deplînge la un moment dat contaminarea triburilor germanice cu acest viciu în contactul avut cu locuitorii nomazi ai stepelor Mării Negre. Perversitatea, nu-i așa, vine de la Est.
După revoluția din 1917, Lenin a abrogat legile împotriva homosexualității din USSR — un respiro răzbunat cu vîrf și îndesat de Stalin. Marea Epurare din deceniul al patrulea a inclus depunerea în sistemul Gulag-ului a sute de mii de homosexuali, unde bătaia pînă la moarte era tratamentul recomandat acestei maladii incurabile. Spre sfîrșitul perioadei, homosexualii din Est trăiau sub amenințarea cotidiană a șantajului. Exaltarea feministă, hormonal-puberă a mișcării de eliberare sexuală din Occidentul anilor ’60-’70 nu le putea îmbunătăți cu nimic o viața sexuală ascunsă, reprimată, trăită rău. Dar, din fericire, Occidentul și progresul ne-au adus și luna mai 1968. În timpul insurecției, se forma un Comité pédérastique de la Sorbonne. În 1971, Frontul Homosexual al Acțiunii Revoluționare (FHAR) a fost prima asociație franceză de emancipare a homosexualilor care a defilat, alături de partidele de stînga, de 1 Mai (după ce unul din membri săi se afirmase prin lovirea repetată cu capul de masă a unui preot catolic în timpul unei emisiuni de radio). Apar slogane amuzante ca ,,Proletari din toate țările, mîngîiați-vă”, grupulețe lesbiene camp ca ,,les Gazolines” sau serios militante ca ,,les Gouines rouges”, apar groase Rapoarte împotriva normalității și Enciclopedii ale perversiunii în reviste dirijate de anti-psihanaliști ca Félix Guattari, iar Michel Foucault e încoronat zeu.
În același timp, dreapta europeană a urmat o tactică perdantă, sprijinindu-se pe esențializarea fără măsură a unor reputate valori familiare, care s-au dovedit a fi determinate istoric și erodabile, sau refugiindu-se în biologic, care s-a dovedit la fel de manipulabil. Guvernele Thatcher, deși au legalizat homosexualitatea în anii ’60, au încurajat în același timp homofobia afișată public în presa vremii și au interzis materialele de „propagandă homosexuală.” În dezbaterea franceză de astăzi, într-o țară în care manifestațiile de stradă sînt un sport național recreațional, nu se poate ieși decît cu stînga ,,pentru” și cu dreapta ,,împotrivă”. Iar stînga, în Franța, nu înseamnă trandafiri roșii, ci secera și ciocanul. Dacă homofob și de stînga se mai poate, e clar că nu poți fi în același timp homosexual și de dreapta. Singura asociație de apărare a drepturilor homosexualilor așezată politic la dreapta, Gay Lib, a fost forțată să părăsească UMP (principala grupare de dreapta) în momentul în care acest partid a pășit în stradă hotărît, fără teamă de ridicol, cu ai săi doi lideri contestați cu tot, împotriva unei inofensive orientări sexuale. Această polarizare politică a unei chestiuni general umane își vede însă uneori atinse limitele. Aprobarea căsătoriei homosexualilor a trecut în New York printr-o legislatură dominată de republicani, prin ,,trădarea” a cîtorva dintre ei. Parlamentul britanic dezbate și el în aceste zile legalizarea căsătoriei persoanelor de același sex, susținută de David Cameron și o parte a Partidului Conservator (Tories).
Învățămîntul adus de lunga, repetitiva și futila dezbatere franceză, care ține capul de afiș al presei încă din noiembrie, este tocmai revelarea homofobiei latente a unei societăți care se prezenta pînă ieri drept fraternitatea coborîtă pe pămînt. În ianuarie 2013, homofobia societății franceze nu a mai putut fi ignorată, pentru că a ieșit masiv în stradă și apoi a depus 5050 de amendamente în parlament. Principalele argumente aduse de opozanți se grupează în jurul chestiunii filiației. Nimeni, desigur, nu își poate permite să se exprime împotriva dreptului la conjugalitate al persoanelor de același sex. Sub acoperirea sloganelor ca ,,dreptul copilului, nu dreptul la copil” se ascunde considerația că familia homoparentală este din fire mai săracă, mai proastă și mai nepotrivită pentru a crește un copil decît un cuplu heterosexual sau decît o persoană singură luată aparte. Este o diferență ireductibilă, un dat al naturii, precum diferența rasială sau diferența dintre sexe. Premisa argumentului este că odraslele supuse perspectivei odioase a adopției homosexuale sînt de la bun început toate heterosexuale și de fapt sînt ele însele homofobe, astfel încît vor fi foarte nefericite într-o familie homoparentală. Existența copiilor homosexuali nu intră în discuție.
Poziția ,,tradiționalistă” a fost adoptată și de unii oameni politici autohtoni. Se aud deja voci din dreapta spectrului politic care deplîng alegerea franceză, în frunte cu Teodor Baconschi și discursul creștin. Stînga populistă a tăcut întotdeauna crunt. Între timp, homosexualii din România beneficiază de o atenție publică destul de anemică, manifestată o dată pe an cu ocazia marșului tradițional din primăvară. Programele de combatere a homofobiei în școli sau de educare a publicului sînt sublime, dar lipsesc cu desăvîrșire. Rata de infecție cu HIV în rîndul homosexualilor români a crescut din nou în ultimii ani, în timp ce în restul lumii civilizate scade. Din ordin ministerial, toți pacienții din București care beneficiază de o infecție cu HIV trebuie tratați la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Tropicale Dr. Victor Babeș, indiferent dacă au o problemă neurologică, cardiologică sau îi doare limba. Ajuns într-un spital de provincie însă, ți se întoarce norocul: infirmierele nici nu îți iau mita de rigoare, de frica irațională a contaminării de la bancnote.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
