Este halucinanta perseverenta intru Rau a acestui guvern. Iata ca a aparut “Ordonanta de urgenta”. Aflam, in fine, de ce este atat de presanta eliminarea lui H.-R. Patapievici si a echipei sale de la ICR. E vorba, pasamite, de salvarea fiintei nationale. Cu vorbe scremute si facand din non-sens argument juridic, Ordonanta ii reproseaza unuia dintre cei straluciti si demni intelectuali ai Romaniei ca prezenta sa in fruntea ICR ar periclita „sentimentul de apartenență la națiunea română a celor stabiliți vremelnic în alte state”. Nu se exemplifica, se proclama apodictic. Se manipuleaza cinic o fantasma identitara inspirata, parca, din imaginatia tracomanului ceausist Iosif Constantin Dragan. In ce hal a putut sa decada PNL-ul daca a ajuns sa gireze adoptarea intr-o hotarare de guvern a fetidelor calomnii vadimiste! Ce vor fi simtit ministrii Andrei Marga si Eduard Helwig cand au citit aceste randuri siderante?
Toti cei care credem in valorile adevaratului liberalism, in pluralism, in societatea deschisa, avem datoria morala sa nu tacem. Tot asa cum intelectualii romani onorabili au rezistat si s-au opus protocronismului, este acum momentul sa tinem piept reincarnarii sale in ipostaza istorica pe care o putem numi pontocronism. Prima data tragedie, a doua oara farsa, scria Marx. In cazul de fata este vorba de o farsa cu efecte tragice.
Textul Ordonantei (habar n-am cine a putut concepe aceasta insailare de vorbe fara noima, reluare penibila a tuturor poncifelor de care abuzau trambitasii gen Dumitru Popescu-Dumnezeu, Adrian Paunescu, Eugen Florescu si Mihai Dulea) este un monument al protocronismului in forma sa cea mai virulenta. O revenire la epoca de piatra a neo-stalinismului ceausist. Daca in aceasta directie obscurantista, atavista si fundamental anti-moderna vrea guvernul Ponta sa impinga diplomatia culturala romaneasca si, de fapt, intreaga cultura romana, este vai si-amar. Nu e vorba aici de patriotism, ci de desfigurarea politicianista a acestui legitim sentiment. Nu cred ca semnificatia distructiva (as fi spus absurda, dar absurdul nu are sens) acestui moment poate fi exprimata mai limpede decat o face regizorul “Mortii domnului Lazarescu” si al “Aurorei”, Cristi Puiu:
Această Ordonanţă nu este altceva decât una din expresiile provincialismului nostru multifaţetat. Institutul Cultural Român este cu adevărat singura instituţie a statului român care a reuşit performanţa de a ne restitui bruma de demnitate atât de necesară însănătoşirii noastre că naţie. Dacă noi am început să fim asociaţi şi cu altceva decît Ceauşescu, Dracula sau copiii străzii, acest lucru i se datorează în mare măsură echipei conduse de Horia-Roman Patapievici, care a muncit vreme de opt ani de zile la resuscitarea identităţii noastre culturale. Nu grija pentru bunul mers al Institutului Cultural Român i-a îndemnat pe iniţiatorii acestei Ordonanţe să purceadă la mazilirea conducerii ICR, ci doar banala, păcătoasa şi lipsită de glorie INVIDIE. Iar invidia, din păcate, pare a fi consubstanţială spiritului politicienilor noştri, care, iată, nu au reuşit să depăşească momentul Mioriţa.
Mai grav este că, fiind atât de prezentă în viaţa şi relaţiile noastre şi aflându-se la originea celor mai multe gesturi (politice sau nu!), această invidie mioritică a reuşit să se adapteze şi să-şi modifice atât de bine structura, încât cu greu mai poate fi identificată ca atare – şi, deci, eradicată. E o chestiune care ţine de o diagnosticare greşită: politicienii au denumit-o „interes national” şi o tratează, deci, cu surle, trâmbiţe, coroane de flori şi monumente… Poate şi mai grav e faptul că cei mai mulţi dintre noi nu ne dăm seama…
Sigur, nu doar invidia a reuşit să-şi piardă urma, ci şi setea de putere, care, în mod bizar, tot „interes national” se cheamă în jargonul politicienilor noştri.
Revin: nu interesul naţional şi grija pentru bunul mers al Institutului Cultural Român i-a determinat pe iniţiatorii ordonanţei să recurgă la această sinistră execuţie cu iz de fratricid, ci invidia.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
