Am promis aici, pe “Contributors”, ca ii voi oferi premierului Victor Ponta o serie de analize demistificatoare ale traditiilor stangii revolutionare. Stiu ca este extrem de ocupat cu epurari si vendete, dar poate isi gaseste cateva minute sa mediteze la aceste chestiuni deloc insignifiante. Vorba lui Marx, “critica armelor” este moarta in absenta “armelor criticii”. Incep cu idolul sau, o combinatie de posedat, ascet si iluminat, un maniac al unei revolutii absolute, al unui cataclism definitiv care sa aboleasca “infernul capitalist”. La peste patru decenii si jumatate de la moartea sa in 1967 in Bolivia, unde incerca sa puna bazele unui „foco guerrillero”, Ernesto Che Guevara ramine o legenda a stingii. In plus, ironie suprema, a devenit o marca de succes pe piata globala de marfuri si simboluri.
Nesfirsite procesiuni in Cuba, vaduva si copiii sai inconjurati de multimi adulatoare, o imagine ubicua menita sa mentina obsesiv in memorie chipul martirizat al celui mai loial camarad al lui Fidel: toate aceste elemente se conjuga in mitul guevarist al „revolutionarului virtuos”, contrapartea contemporana a celebrarii nobilului salbatic. Sint lucruri despre care a scris cindva ginditorul venezuelian Carlos Rangel. Multe din aceste teme au fost reluate in ultimii ani in contributiile lui Enrique Krauze, Jorge Castaneda (politolog remarcabil si fost ministru de externe al Mexicului) si ale lui Alvaro Vargas Llosa.
Formula politica a lui Guevara a fost pe cit de fanatica, pe atit de inselatoare. Mai mult decit orice, l-a interesat luarea puterii. Nu era un birocrat oarecare, ci un profet al violentei. Dupa victoria lui Castro, Che a fost unul dintre principalii partizani ai constituirii politiei secrete a noului regim. Deviza sa era: „datoria fiecarui revolutionar este sa faca revolutia”. In acest caz,era vorba de „demascarea” asa-zisilor contra-revolutionari si de pedepsirea lor fara nici un fel de mila. Subordonatul lui Guevara din epoca, Ramiro Valdez, a fost primul sef al Cekai cubaneze. Un alt organizator, de asemenea prieten al lui Guevara, a fost Angel Ciutah, veteran al Razboului Civil din Spania si apropiat de Ramon Mercader, asasinul lui Troţki. Dupa invazia esuata din aprilie 1961, regimul castrist (ori mai precis spus castro-guevarist) a declansat o vinatoare a presupusilor inamici ai unei revolutii tot mai opresive. Intr-o conversatie cu ambasadorul sovietic, Guevara vorbea cu mindrie despre lugubrele represalii, afirmind ca nu li se va permite acestor contravolutionari (el ii numea viermi) sa ridice capul din nou. Dezumanizarea adversarului face parte din logica, adica ilogica, de tip comunist si fascist.
Stalinizarea revolutiei cubane l-a asfixiat pe Guevara. Obisnuit cu mitinguri fara sfirsit, cu stilul noctambul al primei perioade de dupa venirea la putere, ii venea greu sa se adapteze pozitiei de ministru al industriei. Era un rebel mereu in cautarea unei cauze exaltante, un aventurier cu propensiuni ideologice. Nu era vorba de vreo rezerva in raport cu brutalitatea noului regim, din ce in ce mai ostil oricarei expresii de autonomie. Pentru internationalistul argentinian, problema era mai degraba una de ajustare la mediocritatea noii existente. Guevara a fost posedat de demonul revolutiei, de dorinta irezistibila de a exporta modelul cuban la nivelul intregului continent ori chiar pe scara planetara. Ca ginditor marxist, Guevara s-a ilustrat prin teoria nucleului de guerrilla, a acelui microcosm menit sa permita geneza „Omului Nou”. Multe din ideile lui Guevara au fost sistematizate de prietenul sau Regis Debray in cartea „Revolutie in revolutie”. In jurul sau si mai ales in jurul mortii sale s-a brodat un fel cristologie seculara.
Spre deosebire de alti conducatori comunisti ca si de atitia revolutionari de salon, Guevara si-a luat in serios convingerile, platind in final cu pretul vietii pentru ele. Din acest punct de vedere, exista o similitudine intre destinul sau si cel al Rosei Luxemburg. I-a detestat pe comunistii pro-sovietici, care la rindul lor, nu au miscat un deget sa-l sustina in suicidara expeditie boliviana. A fost in final tradat de taranii din muntii unde isi facuse baza, deci tocmai de cei pe care isi propunea sa-i elibereze, fara sa-i pese daca acestia doreau acest gen de „dezrobire”. A fost pseudo-izbavitorul abandonat si tradat cei pe care credea ca venise sa-i izbaveasca.
Tezele guevariste despre revolutia mondiala erau impregnate de un voluntarism extrem si de romantism politic iresponsabil. In scrisoarea trimisa reuniunii Organizatiei Tricontinentale, Guevara proclama necesitatea de „a crea doua, trei, multe Vietnamuri”. Intilnirile din 1964 cu Tito si cu Mao l-au dezamagit, ambii lideri parindu-i insuficent de pasionati de pregatirea marelui incendiu revolutionar planetar.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
