Discuția în jurul raportării la valorile creștine ale Europei a căpătat un nou impuls o dată cu dezbaterile despre adoptarea Tratatului de la Lisabona în 2007. Este necesară sau nu precizarea în preambulul Tratatului a valorilor și rădăcinilor creștine ale Europei? În discuții și polemici au fost implicați reprezentanți de seamă ai lumii academice și politice europene, dar și activiști sau susținători ai uneia sau alteia dintre viziuni. Pledoarii se fac în continuare, fiecare tabără avându-și propriul lobby.

Iată spre exemplu două tabere situate pe poziții contrare:

„În ciuda absenței menționării rădăcinilor creștine ale Europei, salutăm afirmațiile prevăzute în Tratat care sunt, în fapt, inspirate din gândirea și valorile creștine. Astfel, pentru prima dată, Tratatul afirmă explicit că demnitatea umană este prima dintre valorile Europei, înaintea libertății, democrației și a egalității. Totodată, se amintește că obiectivele Uniunii sunt pacea, ocuparea forței de muncă, dezvoltarea durabilă, comerțul liber și echitabil, apărarea drepturilor omului, respectul și dezvoltarea dreptului internațional. Noțiunea de solidaritate – termen rar întrebuințat în dreptul comunitar precedent – devine centrală”[1].

Sau: „Uniunea Europeană, spre deosebire de statele membre, este rezultatul politicii moderne seculare europene de după cel de-al doilea Război Mondial. Ea nu a avut niciodată o bază instituțională sau ideologică în religie. Autoritatea și legitimitatea sa s-au găsit în principiile democrației moderne, cu cetățenia ca ultimă sursă a legitimității și autorității, și nu în Dumnezeu sau orice altă entitate. [...] Atunci când suntem implicați în dezbateri despre valori, principii și etici trebuie să respectăm pluralitatea Europei[2]”.

Primul citat aparține unui grup intitulat „Inițiativa creștinilor pentru Europa”, iar cel de-al doilea aparține „Platformei Parlamentului European pentru secularism în politică”. Tezele sunt ireconciliabile. Primii, cu toate că recunosc un oarecare dezavantaj prin neincluderea în Tratat a referirii la valorile creștine ale Europei, afirmă răspicat că spiritul în care este construit acesta este unul creștin. Seculariștii, susțin dimpotrivă, nu numai că Europa modernă este străină de spiritul creștin, dar că nici o referire la religie nu are ce căuta în documentele oficiale ale Uniunii Europene.

După cum era și firesc, ecouri ale acestei polemici s-au făcut auzite și la noi, în special după intrarea României în Uniune. Voi cita și aici două cazuri pentru exemplificare:

Un prim articol, intitulat „Rădăcinile creștine ale Europei”, semnat de Eduard Florin Tudor[3], concluzionează că „nu este greu de observat că la fundamentul european se află creștinismul. Construcția statelor, a națiunilor și progresul cunoașterii sunt câteva dintre evidențele acestei realități”. Valorile creștine ale Europei moderne sunt așadar evidente pentru autorul citat.

Nu același lucru se întâmplă însă într-un articol mai nuanțat și mai dubitativ semnat de Redacția site-ului CriticAtac, publicat cu prilejul traducerii în limba română a unei cărți de Paul Veyne despre creștinarea Europei[4]. Concluzia articolului este mai degrabă una negativă: „Europa nu are rădăcini, creștine sau altele, ea s-a constituit prin etape imprevizibile, niciuna dintre componentele sale nefiind mai originală decât alta. Ea nu este performată în creștinism, nu este dezvoltarea unui germen, ci rezultatul unei epigeneze. Ca și creștinismul, de altfel.”

Deci taberele care se dispută la nivel european se regăsesc și în societatea românească. Diferența ar consta, consider eu, în faptul că la nivel european poziția seculariștilor a triumfat – prin neincluderea în Tratat a referinței la valorile creștine –, în timp ce la noi poziția pro-creștină este mai degrabă majoritară – opiniile similare celor de la CriticAtac fiind totuși minoritare în România. Deci, subiectul este în continuare unul deschis, capabil fără îndoială să stârnească polemici și pasiuni.

Metafora „rădăcinilor creștine”, figură de stil sau realitate?

În rândurile de mai jos voi încerca să trasez câteva repere pentru o discuție pe o astfel de temă. În primul rând putem observa că termenul disputat ce apare în formularea din Tratat este o metaforă: se vorbește despre „rădăcini creștine”. Sintagma este importantă deoarece ea deschide posibilitatea interpretării. Avem deci în primul rând formularea plurală, care ne indică faptul că este vorba despre mai multe valori spirituale creștine care ar fi contribuit la formarea spațiului european. Cu siguranță, s-ar fi putut folosi și alte expresii pentru a preciza aportul creștinismului la civilizația europeană: „Europa are un strat creștin”, „Europa s-a născut într-o matrice creștină”, sau „Europa a apărut pe un sol creștin”. Toate aceste formulări sunt mai mult sau mai puțin sinonime. De altfel ele au și fost folosite în diferite contexte în care s-a vorbit despre spațiul european.

Spre deosebire de aceste formulări, sintagma „rădăcini creștine” face aluzie la o forță vitală. Căci rădăcinile sunt organele care hrănesc și susțin o plantă. Or, fără rădăcini o plantă se usucă și moare. Dar are oare Europa, în acest sens, rădăcini creștine? Poate ea trăi fără referirea continuă la valorile creștine?

Rădăcinile exterioare ale Europei?

Pentru a încerca un răspuns la aceste întrebări, voi face trimitere la o lucrare a filosofului francez Remi Brague[5]. Pentru Brague, specificitatea lumii europene este dată de amprenta romană (prin roman înțelegând atât Imperiul Roman cât și Creștinismul Roman) care este caracterizată de raportarea continuă la o origine exterioară lumii sale (astfel romanii se raportează la lumea grecilor, creștinismul la lumea iudaică, Occidentul la Orientul mediteranean etc). Conform acestei paradigme, civilizația europeană își are rădăcinile, strict vorbind, în afara sa. Putem aminti de rădăcinile greco-romane ale Europei (cel mai important aport al acestei civilizații fiind dat, pe lângă întreaga moștenire culturală, de ideea de democrație și de forma dreptului roman), de rădăcinile orientale ale Europei (în sensul larg, lumea mediteraneană, moștenirea bizantină sau moștenirea arabă), de rădăcinile barbare (în special formele de civilizație ale populațiilor germanice care vor influența profund Occidentul) sau de rădăcinile creștine ale Europei. Dacă acceptăm să vorbim despre „rădăcinile creștine” în acest sens, atunci ar trebui să acceptăm că Europa în care trăim azi este un spațiu secularizat, religia creștină fiindu-i o realitate exterioară, la fel ca lumea greacă, romană sau bizantină. Și aici intervine, cred eu, dificultatea discuției. Căci, spre deosebire de lumea greacă sau romană, care sunt lumi demult apuse, creștinismul este o religie actuală. Există biserici și există credincioși printre noi. Există valori și idealuri la care acești oameni se raportează. Dar sunt idealurile lor aceleași cu idealurile civilizației europene de azi?

Creștinismul, rădăcină a rădăcinilor?

Pentru a răspunde unei astfel de întrebări trebuie să observăm mai întâi că idealul omului creștin nu a fost niciodată unul terestru, ci idealul său aparține „lumii de dincolo”. Or, din această perspectivă, Andrei Cornea are perfectă dreptate când afirmă că, în principiu, idealurile evangheliei sunt incompatibile cu orice stat de drept: „În general, (« Să nu judeci! », « întoarce și obrazul celălalt! ») ar nimici pur și simplu orice stat de drept! Dar tocmai în asta constă și măreția lor:că nu sunt compatibile cu vreun stat, fie și de drept și democratic. De aceea, de-a lungul timpului ele au oferit omului european justificarea morală de a rezista pretențiilor enorme ale statelor, politicii și, în general, « secolului ».[6]” Deci, dacă privim problema din această perspectivă, Europa a avut dintotdeauna o „rădăcină creștină”, în sensul raportării omului creștin la un ideal transcendent, la un ideal care depășește această lume. Iar forma cea mai concretă prin care acest ideal își pune amprenta asupra civilizației europene este existența Bisericii, a unor instituții politice de extracție teocratică sau a unor instituții de caritate ce derivă din idealul creștin al iubirii aproapelui.

Dar dacă vorbim în acest sens despre o rădăcină creștină „metafizică” a civilizației europene, putem vorbi și despre rădăcini creștine în sensul istoric? Prin ce anume s-ar deosebi aceste rădăcini creștine, de rădăcinile grecești sau romane? Au ele un statut privilegiat?

După cum am spus, pentru a vorbi despre rădăcini în sensul propus aici, trebuie să cercetăm dacă lumea de azi mai este sau nu o lume creștină. Un subiect cel puțin la fel de delicat precum cel al raportului dintre creștinism și Europa de azi. Acceptăm însă faptul că între modernitatea politică și lumea creștină tradițională există o ruptură majoră. Drepturile omului, libertatea de exprimare, egalitatea politică, legitimitatea populară a guvernării, idei fără de care nu ar putea fi imaginată o democrație modernă, sunt cuceriri ale revoluțiilor moderne în urma ideologiei iluministe. Or se știe că iluminiștii erau anticlericali și vedeau în Biserică aliata vechii orânduiri. Așadar, idealul creștin n-a avut nici o problemă în a conviețui în istorie alături de realități aproape inumane (servajului și sclavia fiind aici exemplele cele mai bune), în timp ce valorile umaniste moderne sunt în bună măsură promovate împotriva creștinismului. Avem de-a face deci cu o răsturnare paradoxală. Creștinismul tradițional este teocratic și într-o oarecare măsură inuman, iar modernitatea este umanistă și anticlericală. Întrebarea care se pune aici este dacă creștinismul a contribuit sau nu la această răsturnare istorică? Dacă da, a avut el un rol esențial în acest proces?

Creștinismul, rădăcină a dezrădăcinării?

Mai întâi ar trebui făcută o precizare. Folosirea formulei generice „creștinism” este ușor inadecvată, deoarece este mai corect să vorbim despre diverse forme de creștinism. Religia creștină are o dinamică a sa interioară, care se va proiecta ulterior prin apariția celor trei mari ramuri ale creștinismului: ortodoxia, catolicismul și protestantismul. Evoluția istorică și doctrinară a creștinismului se datorează atât evoluției istorice a societății, care și-a pus inevitabil amprenta asupra evoluției religiei, dar și unei dinamici specifice creștinismului. Iar această dinamică este dată, cred eu, de dogma întrupării, dogmă absolut originală în raport cu celelalte religii monoteiste. Originalitatea dogmei întrupării constă în faptul că pune la egalitate, în Hristos, creatura și Creatorul, pe Dumnezeu și pe om. Lămurirea acestor subtilități teologice va ocupa o bună parte a primului mileniu creștin și va marca istoria zbuciumată a Bizanțului. Tot după modelul hristic al medierii se vor constitui și instituția Bisericii sau a regalității creștine, ca realități intermediare între Dumnezeu și om. Interacțiunea și conflictul acestor instituții vor oferi o dinamică specială spațiului european care va ajunge în cele din urmă, prin protestantism, la modernitate. Și, nu în cele din urmă, dogma întrupării, va deschide un spațiu hermeneutic în care putem identifica „condiția metafizică de posibilitate a disoluției principiului ierarhic care s-a manifestat în lumea noastră[7]”.

Cu alte cuvinte, faptul că Dumnezeu și omul sunt puși pe picior de egalitate în Hristos va pregăti terenul pentru răsturnarea ierarhiilor precis stabilite în lumea tradițională și va face posibil principiul egalității instituit de modernitate. Astfel omul capătă tot mai multă autonomie față de Creatorul său și ajunge chiar să se ridice împotriva acestuia. Însă această autonomie n-ar fi fost posibilă fără „transferul” care s-a efectuat, prin medierea hristică, dinspre divinitate spre om. Astfel, putem înțelege cum, idealul creștin al egalității tuturor indivizilor în fața lui Dumnezeu a putut coexista cu o societate strict ierarhizată și cum egalitatea modernă a indivizilor se întoarce împotriva ierarhiei tradiționale, identificată cu lumea creștină. La această răsturnare paradoxală, ce are loc odată cu modernitatea, creștinismul contribuie într-un mod decisiv. Și e drept că ar fi greu să ne imaginăm o astfel de răsturnare în afara unei metafizici a întrupării.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Medievalia.ro