Am vazut vineri Avalansa la TNB, un spectacol pe care imi propusesem sa-l vad inca de la premiera, fascinat de ideea piesei. Citisem, de asemenea, despre copilul teribil care este regizorul Radu Afrim, dar experienta mea limitata in teatru nu ma facea prea increzator, tocmai pentru ca pana acum, ceea ce aflasem despre spectacolele montate de acesta erau in general amanunte picante, chestiunii departe de ortodoxia teatrala cu care eram obisnuit; sa fiu iertat daca mi-am imaginat ca aceste diferente erau cautate tocmai pentru ca, spunand lucrurile altfel, creezi o aura de senzational care, in ultima instanta, vinde. Nu este asa; am intuit in viziunea regizorului un tip matur, care stie sa se joace din nuante si cu povestea si, mai ales, cu mintea spectatorului. Si, pentru mine, asta conteaza la teatru.
Avalansa este un spectacol despre frica, asa cum o spunea si regizorul. E frica proverbiala a drobului de sare, proiectata la dimensiuni cosmice. O comunitate traieste noua luni pe an cu frica continua a unei avalanse care – teoretic – ar putea s-o suprime la cel mai mic zgomot. Nu se stie de cand dateaza aceasta regula si daca nu cumva este doar una bazata pe o fractura logica (daca o asemenea catastrofa s-ar fi intamplat cu adevarat vreodata, cine ar fi trait sa spuna povestea ei ?…) Important este ca mitul a altoit pe oameni frica, impreuna cu acceptarea unei sume de reguli foarte precise, cea mai importanta dintre ele fiind ca relatiile intime nu se pot consuma decat intr-un scurt interval de timp care sa permita copiilor sa se nasca fix la termen, in perioada sigura a anului, cand pe munte nu mai e zapada. Altfel, tipetele facerii si ale pruncului ar putea fi mortale pentru toti, declansand avalansa.
Asa ca oamenii invata sa traiasca, precum soarecii in labirint, cu reguli clare care impiedica sentimentele sa-si faca de cap si iubirii sa se manifeste in afara perioadei permise. Interesant insa la acest tip de frica este ca nu e una impusa prin coercitia sistemului – desi tot un sistem e cel care vegheza la viata comunitatii – ci mai degraba ca un compromis acceptat de intreaga comunitate, ca pret pentru viata pe care o traieste si, culmea, din pretuirea vietii, ca singur mod posibil al perpetuarii acesteia.
Imaginati-va deci atmosfera unui loc in care nu poti scoate un sunet. Scena este o camera capitonata cu blanuri de oaie, in care nu scartaie, nu se tranteste sau nu se zgarie nicio suprafata. Nu se poate altfel, orice zgomot poate fi fatal. Daca in Tipatul lui Munch simti cum peisajul vibreaza in jurul omului care tipa mut, interior, in mintea lui, tot astfel aici simti cum camera / scena pulseaza cu furie, viata, oamenii, spiritele fiind imposibil de constrans de o regula atat de stricta.
Si in aceasta atmosfera regizorul incepe sa se joace. Personajele au microfoane care duc vocile undeva in spatele spectatorilor si pe deasupra capetelor acestora, ca si cum vorbele lor vin de peste tot, ca si cum auzi gandurile lor, nu vorbele (e si o scena exceptionala in care el si ea isi vorbesc din priviri iar tu, spectatorul, auzi tot si vezi tot, desi niciunul nu deschide gura – teatrul modern face acest lucru posibil…) Sunt multe simboluri: o masa sub care cei doi simuleaza amorul, dar masa e si un simbol al unui sicriu, e un plan care desparte doua lumi, iar scena amorului are loc sub masa tocmai pentru ca ideea de amor liber e moarta. Apare simbolul nebunului, un bunic senil ale carui rataciri sunt de fapt amintiri adevarate, care se intorc si il haituiesc (delatiunea este oare un pacat necesar si permis, in cazul in care fara aceasta comunitatea ar putea disparea?). Sunt si destine plate, netede, nivelate in nevoia de a trai, cum, necum, o viata. Care destine, uneori se revolta, precum gospodina isterica / mama sprintara careia ii trece prin cap ca ar putea sa-i omoare pe toti scapand din mana o farfurie, sau tatal banal care a invatat sa se supuna regulilor si sa-si reprime orice nevoie de altceva sau mai mult.
Pe acest fond apare autoritatea, un fel de consiliu al batranilor, care stie sa ia masurile care se impun pentru a salva comunitatea, fara sentimente, fara regrete, cu sentimentul binelui facut si datoriei implinite. Salvare care poate presupune, uneori, chiar suprimarea unui seaman care iese din rand. Dar totul e permis acolo, cand se intampla in numele si pentru binele celorlalti.
Bine proiectat este si simbolul judecatii: cine are dreptul sa judece si de ce? Cei care vegheaza la binele comunitatii au, in economia acesteia, si rolul de calai ai indivizilor care ies din tipare. Pe calai cine ii judeca, intreaba obsesiv un personaj? Inzestrarea unui seaman cu pozitia de a decide cine traieste si cine nu e un joc periculos: ce este mai important, un copil sau o mie de batrani? Autoritatea asupra unei turme nu poate apartine unui membru al acesteia.
O alta imagine ciudata este cea a unui magar fara urechi, simbol care intra in scena si canta la o lauta ale carei coarde sunt legate cu o panza, un instrument care nu emite sunete. Magarul danseaza – dansul nu face zgomot pe podeaua izolata fonic – un dans al frustrarii, al renuntarii la manifestare, al cedarii si abandonarii conditiei uname si al acceptarii unui comportament nenatural, pentru binele colectiv. Frica este, de fapt, personajul principal al piesei, o frica paralizanta, care iti ridica parul pe ceafa si te face sa te intrebi daca tu insuti n-ai alege oare sa-ti omori seamanul daca acesta ti-ar putea pune in pericol fiinta ta si pe toti cei care conteaza pentru tine.
Ma intorc in final la Afrim, care lasa un final dechis. Nu vreau sa stric placerea spectacolului, asa ca nu-l povestesc, dar e un final dupa care iesi cu intrebari precum cele de mai sus si poate cu un sentiment de usoara vinovatie. Cu intrebari pentru ca e un final cu multe sensuri sugerate. Cu vinovatie, pentru ca, in vietile noastre, regulile dupa care traim sunt, in general, facute tot de oameni: dar nu suntem oare prea mici ca sa putem judeca daca sunt bune, sau nu?
Mergeti la teatru.
Comenteaza pe Blogul La coltul strazii
