După ce, în comentariile la primele două episoade dedicate Catedralei Mântuirii Neamului, mi s-au administrat, din partea oponenţilor puri şi duri ai proiectului, cîteva replici năucitoare (c-aş fi iudă, ipocrit, chiar mincinos, Faust fără suflet sau doar o glumă bună, plătit de Patriarhie per articol etc.) aş vrea totuşi să revin şi, asemeni lui Sailor în Suflet sălbatic, să mă ridic, să-mi scutur geaca de praf şi să le spun comentatorilor mei articulaţi şi insistenţi: Băieţi, mi-aţi dat o lecţie de viaţă!
Asigurîndu-i pe Umorist, Closed, Radu Popescu, Andreea ş.a. că, cel puţin pentru o vreme de acum încolo, voi abandona subiectul, aş vrea să-mi respect promisiunea de a discuta (contra)argumentele de principiu în chestiunea Catedralei, aspectele mai tehnice, financiar-fiscale, aparent neinteresante pentru majoritatea interlocutorilor, incluzîndu-le în argumentaţia de principiu. Aşadar, în ordinea în care, în mare, sînt expuse şi de opozanţii proiectului.
1. Obiecţia oportunităţii. Este rezumabilă în propoziţia „Acum nu e momentul!”. E criză, statul, în calitate de co-finanţator, are alte priorităţi, iar societatea, îndurînd măsurile de austeritate, nu poate admite cu inima împăcată aceste cheltuieli fără impact economic şi social imediat (ori chiar pe termen lung). Sînt utilizate două argumente în susţinerea obiecţiei:
a) Sînt prea mulţi bani, inclusiv ai statului, cheltuiţi pe acest proiect, nu doar ca valoare absolută, ci şi relativă la banii cheltuiţi în scopuri sociale de către BOR.
b) Nu putem accepta, într-o Românie în care se închid şcoli şi spitale, ca o asemenea sumă să fie alocată unui obiectiv de al cărui folos spiritual se îndoiesc mulţi dintre plătitorii de taxe.
În privinţa primului argument, trebuie să admitem, mai întîi, noi, credincioşii, că dacă punem în balanţă sumele comunicate chiar de Patriarhie ca fiind alocabile constucţiei Catedralei şi sumele raportate ca fiind cheltuite anual în cadrul programelor sociale şi de binefacere ale BOR, rezultatul este descurajant. Mai cu seamă pentru aceia care, luînd în considerare forţa Bisericii în societatea românească de azi, cred că un angajament social mai amplu şi mai consistent ar putea fi nu doar posibil ci şi necesar.
Celor care reproşează vehement Bisericii slaba ei implicare în faptele de caritate nu le putem oferi argumentul că misiunea Bisericii ortodoxe, în mod tradiţional, nu este identificabilă cu cea a unei organizaţii de caritate. Şi nici pe acela că, în Biserică, binefacerea se face discret: aşa cum pentru lumînări nu se primeşte chitanţă, nici foarte multe din actele de binefacere ale unei parohii nu sînt contabilizate.
Este însă acest argument de oportunitate suficient pentru a opri proiectul? După părerea mea, nu este. Să mă explic: în România, perspectiva unei societăţi prospere este încă foarte îndepărtată şi, oricum, cei care înţeleg Biserica în primul rînd ca pe un ONG caritabil, iar creştinismul ca pe un cod moral, nu vor fi convinşi vreodată de oportunitatea cheltuirii pentru un lăcaş de cult a unor zeci sau sute de milioane de euro. Aşadar, pentru acest proiect, nu va exista, dacă nu luăm în calcul un miracol economic ori spiritual, un moment cu adevărat oportun şi un consens al societăţii civile. Totuşi, ce poate face Biserica? Mai întîi, ar putea să încerca să-şi comunice, în primul rînd enoriaşilor, adevăratul rol; apoi, ar putea să comunice mai bine, întregii societăţi, amploarea reală a efortului său de binefacere; şi, mai ales, pe parcursul construirii proiectului, ar trebui să-şi regleze mai bine acest efort, raportînd echilibrat cheltuielile legate de înălţarea Catedralei la cheltuielile ţinînd de activitatea socială ori de renovare a unor biserici-monument. Iar, dacă această raportare echilibrată va însemna prelungirea cu cîţiva ani a lucrărilor de construcţie, nu cred că acesta e un preţ prea mare.
În ceea ce priveşte argumentul Catedrală/biserici vs. şcoli/spitale, aici revenim pe terenul jongleriilor cu cifre. De pildă, se afirmă că în România există 18 300 de biserici şi 4 700 de şcoli generale. Întrebarea care pare că încă nu s-a pus este: de ce în comparaţie intră doar numărul de şcoli generale, şi nu cel global, de 8 942 de şcoli? Pentru efect retoric, desigur. Tot aceluiaşi efect retoric îi serveşte şi afirmaţia „în ultimii 15 ani s-au desfiinţat peste 21.000 de unităţi de învăţămînt, dar s-a inaugurat cîte o biserică nouă la fiecare două zile”, pentru că, de data aceasta, la numărul de şcoli (generale, licee şi profesionale) desfiinţate sînt adăugate şi grădiniţele. Voi admite faptul că scăderea numărului de grădiniţe e cu adevărat dramatică, însă nu înţeleg de ce o situaţie punctuală, care nu se regăseşte decît grosier în ansamblul sistemului public de învăţămînt, este utilizată argumentativ. Fiindcă această situaţie punctuală nu poate fi explicată prin simpla expunere a unor cifre: scăderea numărului de grădiniţe are legătură şi cu penuria de resursă umană în grădiniţele de la sate, cu declinul demografic, cu interesul lucrativ al profesioniştilor care, părăsind sistemul public, au deschis grădiniţe particulare, dezvoltînd totuşi un sistem care a crescut rata brută de cuprindere în învăţământul preşcolar, aceasta ajungînd la 78.4% în 2009, în creştere semnificativă faţă de procentul de 67.5% înregistrat în 2001. S-a ajuns altfel ca, pentru anul şcolar 2009-2010, procentul copiilor care au intrat în clasa I după ce au frecventat o grădiniţă să fie de 91%. Detalii: aici şi aici.
Apoi, atunci cînd vorbeşti de numărul de şcoli, nu poţi să nu aminteşti şi de numărul de cadre didactice şi de numărul de elevi, asta pentru a rămîne la nivelul aprecierilor cantitative: în România, la nivelul învăţămîntului preuniversitar, raportul cadru didactic / număr de elevi nu este tocmai descurajant, după cum nici numărul mediu de elevi într-o clasă nu este îngrijorător, aceste cifre situîndu-se sub cele ale unor ţări model pentru un sistem educaţional eficient, de pildă Germania sau Danemarca (vezi aici, pagina 4). Comparaţia dintre numărul de biserici cu numărul de şcoli sugerează, atunci cînd cifrele sînt aruncate la bătaie în acest mod, că vinovată pentru calitatea educaţiei din România este Biserica. E un argument anticlerical asemănător cu cel al mersului la slujbă ca spălare pe creier, care e probabil e invocat pe baza unei experienţe personale.
Cît priveşte comparaţia cu numărul de spitale, ea pare să slujească aceluiaşi scop retoric, deloc productiv, de învinovăţire a Bisericii. Altfel, nu înţeleg de ce cifra de 425 de spitale nu este corelată, urmînd logica îngrijorării pentru banul public, cu alte cifre oferite de sistemul de sănătate. De pildă, cu faptul că numărul de paturi de spital raportat la 100 000 de locuitori este peste media europeană (peste 6 ‰, faţă de 4,2 ‰ – media europeană). Sau că numărul de intervenţii chirurgicale a fost, în anul 2009, de 11,7 milioane. Sau că procentul de persoane spitalizate este, iarăşi, unul din cel mai mare din UE. În fine, cred că cititorul înţelege că a arunca pur şi simplu cu cifre nu serveşte întotdeauna unei argumentări oneste, avalanşa de sute de milioane de euro, de pildă, sau chiar un miliard rezervat construcţiei Catedralei, servind doar unei retorici bombastice, spre deliciul celor uşor impresionabili.
Ceva de genul:
Presupunerea mea este că această supralicitare şi prezentare incompletă a cifrelor vine nu dintr-o grijă deosebită pentru banul public, ci dintr-o aversiune principială faţă de banul public cheltuit pentru sprijinirea cultelor. Odată emisă această presupunere, pe care o voi verifica şi mai departe, pot trece la al doilea argument.
2. Obiecţia financiar-fiscală. Rezumabilă în propoziţia: „Statul este laic şi nu trebuie să finanţeze în nici un fel cultele.” Este o obiecţie care pare îndreptăţită principial, dar care totuşi nu ţine cont de legislaţia în vigoare în România (Legea cultelor şi regimul persoanelor juridice de utilitate / interes public). Atunci cînd adversarilor proiectului li se aduce contra-argumentul legislativ, ei optează militant pentru schimbarea legislaţiei. Astfel, aceştia propun diverse modele, între care cel mai invocat este cel francez, al laicităţii pure şi dure, aşa cum este el afirmat în legea din 1905, a separării între Biserici şi Stat: „La République ne reconnaît, ne salarie ni ne subventionne aucun culte”. Din păcate pentru partizanii laicităţii, se pare că practica de pe terenul francez nu le confirmă speranţele: într-un singur an, finanţarea primită de Biserica Catolică doar din partea autorităţilor locale s-a ridicat la circa 54 milioane de euro (de cam 6 ori mai mult decît ce a primit BOR pînă acum pentru Catedrală). În plus, Statul francez susţine financiar şcolile private catolice, acordă scutiri de taxe şi finanţează sistemul de sănătate al clericilor. Detalii aici şi aici (pagina 14).
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
