Daca o dorim sau nu, China este direct sau poate mai mult indirect responsabila de tulburarile din Orientul Mijlociu. Nu putem nega ca majorarea nivelului de trai in China se produce fara efecte vizibile pentru toate tarile lumii. Germanii vand mai multe masini de lux in China si Egiptenii platesc mai mult pentru produsele lor de baza – grane, ulei, orez, ceai, cafea, zahar. Chinezii mananca mai “facil,” egiptenii mananca mai “dificil.” Simplista ecuatie si totusi extrem de adevarata. Daca aducem in aceasta ecuatie si problemele Rusiei, cu incendiile din vara, seceta din Ucraina, inundatiile din Australia si iarna grea cu trei valuri de frig extrem in statele-granar din SUA ajungem aproape la o constatare tragica - fara ca acest enorm stat sa o doreasca a reusit inca o data sa dezechilibreze pietele interne in multe state, cu populatii foarte sarace.
Aici insa a venit greseala de gandire macroeconomica si egoism nerational de sorginte aproape nationalista. China a marit subsidiile alocate pentru populatie concomitent cu marirea stocurilor. Alte state, mult mai slabe si mai “nevoiase”, au procedat la fel, unele prea tarziu (Algeria si Iordania), altele in panica (Indonezia si Vietnam), unele cu presiuni pe pietele interne (Rusia si India) si in sfarsit unele platind orice pret (Sud Coreea). Toti au intrat pe mana speculantilor pe “pietele de “commodities”, care detineau contracte “future” pe 12 luni, aranjate prin prelungiri automate din perioade mult mai bune. Inca o data capitalismul fiduciar a “varsat sangele” nevinovatilor.
Povestea Chinei contemporane este povestea energiei necesare pentru a sustine cresterea ei economica. Orientul Mijlociu inseamna energie. Aici se leaga interesul major al Chinei in aceasta regiune geografica. Intr-un fel sau altul, povestea Chinei in anii ‘70-‘80 se aseamana cu povestea Romaniei in aceasta perioada, minus jaful metodic la care a fost supusa Romania timp de 4 decenii anterioare, privind rezervele de petrol si gaze de catre Germania nazista si Rusia comunista.
In anii ’50, in China, sunt descoperite rezerve de petrol gigantice in bazinul Jiang-Liao din nord-estul tarii. Rezervele de petrol sunt consumate la greu de industrializarea de tip stalinist (asemanatoare cu cea din Romania) si exportate pentru a obtine valuta necesara hranirii unui popor de un miliard de cetateni. In 1974 – China exporta 6.6 milioane de tone; 1n 1978: exporturile se dubleaza – 13.5 milioane de tone; in 1985 exporturile ajung la 20 milioane de tone. In 1993, necesitatile Chinei depasesc productia proprie. China incepe sa importe petrol si gaze din Asia de Est si Rusia. In 2001 necesarul Chinei nu mai poate fi satisfacut din sursele apropiate si ajunge in Orientul Mijlociu prin trei giganti energetici (China National Offshore Oil Corp, China National Petroleum Corp si Sinopec) China ajunge peste tot, dar in special in Orientul Mijlociu. Cifrele de afaceri ale celor patru combinate cu alte afaceri energetice chineze fac Gazpromul sa arate ca o mica afacere de familie. Astazi China este cel mai mare consumator energetic dupa Statele Unite. Din datele oficiale luam cunostinta ca in anul 2010 China a consumat 455 milioane de tone de petrol, din ele 200 de milioane importate. In anul 2011 se asteapta o crestere de 6% a acestor cifre.
Relatiile Chinei cu diversele sate din regiune au fost mult mai indraznete decat cele ale japonezilor si ei dependenti de energia statelor arabe din Orientul Mijlociu. Daca Japonia si-a confirmat boicotul arab asupra firmelor care faceau afaceri si cu Israelul, China nu s-a sinchisit si si-a vazut de afaceri cu toata lumea. Bineinteles ca Japonia a adoptat o pozitie perdanta, care pana la urma i-a adus prejudicii de ordin economic si de imagine, in special in Statele Unite.
De iure, China a recunoscut drepturile PLO asupra teritoriilor ocupate de Israel si nu a acordat vize israelienilor dornici sa viziteze China pana la inceputul anilor ’90. De facto, lucrurile stateau diferit. Incepand de la mijlocul anilor ‘70, China facea afaceri cu Israelul prin consulatul Israelian din Hong-Kong, cumparand tehnologie agricola si militara prin firme din Hong-Kong. De la inceputul anilor ’90 afacerile incep sa fie facute pe fata si daca in anul 1992 cifra de afaceri a fost de 30 de milioane de dolari, in 2008 cifra ajunsese la 5 miliarde de dolari, in 2010 a fost 10 miliarde si in 2011-2012 probabil va ajunge la 15-18 miliarde de dolari. Israelul desfasoara proiecte gigantice pentru agricultura chineza (irigatii, soiuri de legume si fructe eficiente si rezistente la daunatori sau perisaj natural, desalinizare de teritorii si indulcirea apei de mare). Afacerea principala este totusi tehnologia militara. Astazi Israelul este al doilea furnizor de armament (din punctul de vedere al volumului financiar) al Chinei, primul dupa Rusia.
Alti doi mari parteneri de afaceri ai Chinei in Orientul Mijlociu sunt Arabia Saudita si mai nou Iranul.
Relatiile cu Arabia Saudita au inceput in paralel cu cele oficiale cu Israelul, adica in 1990. Ambele tari erau considerate de fostul regim comunist-maoist ca tari reactionare, “reabilitate” insa de intemeietorul Chinei comunisto-capitaliste, Deng Xiaoping. In 2010, conform unor date neoficiale, publicate insa de prestigiosul magazin britanic The Economist (vezi in bibliografie), China a cumparat mai mult petrol din Arabia Saudita decat Statele Unite. In 2008, cifra de afaceri intre China si Arabia Saudita a fost de 41.8 miliarde de dolari americani, probabil ca in 2010 a depasit 45 de miliarde de dolari (vezi in bibliografie datele oficiale in Window of China). In 2006, cu ocazia vizitei regelui saudit Abdullah, s-au semnat contracte de cooperare energetica, dublate cu ocazia vizitei Presedintelui Hu Jintao la Riad. Interesant de mentionat ca dupa catastrofalul cutremur din 2008, petrecut in regiunea Sichuan, Arabia Saudita a fost cel mai mare donator de ajutoare pentru reabilitarea acestei regiuni. Totalul ajutoarelor a ajuns la suma de aproape 50 de milioane dolari (40 in bani si 8 milioane in materiale de constructii). Sume importante, dar mai important insa a fost gestul. Conform traditiei wahabite, Saudia ajuta numai state sau populatii islamice.
Relatiile dintre China si Iran sunt putin diferite fata de celelalte doua varfuri ale politicii chineze in Orientul Mijlociu. Relatiile diplomatice intre cele doua state sunt poate cele mai vechi ale Chinei comuniste in Orientul Mijlociu, avand in vedere ca au o vechime de la inceputurile Chinei comuniste in anii ’50. Interesant de mentionat ca Imparateasa Iranului Farah Pahlavi si Premierul Iranian Hoveyda au fost printre primii vizitatori din vest dupa “deschiderea” Chinei, la inceputul anilor ‘70 (vezi poza).
Relatiile recente dintre China si Iran sunt bazate pe cumpararea masiva de carburanti din Iran si vanzarea la fel de masiva de arme, munitii si in special tehnologie balistica si rachete. Iranul a cumparat in perioada 2005 –2009 - 1000 de rachete antiaeriene si antinavale si 50 de vehicole blindate. Interesant sa-l parafrazam pe faimosul Imparat Vespasian, care sustinea ca “banii nu au miros”, avand in vedere ca, probabil, tehnologiile cumparate in Israel ajung in Iran prin China. Traim intr-o lume ciudata.
In martie 2004, gigantul energetic chinez ZZC (Zhuhai Zhenrong Corporation) a semnat un contract de import pe 25 de ani cu Iranul pentru cumpararea a 110 milioane de tone metrice de gaz lichefiat (LNG). Un alt contract, in valoare totala de 100 de miliarde de dolari, pentru inca 250 de milioane de tone metrice de LNG, a fost semnat de alta firma a statului Chinez, Sinopec, care si-a asumat deezvoltarea bazinului Yadavaran, pentru aceasi perioada de 25 de ani. In ianuarie 2009, Iranul si China au semnat inca un contract, in valoare de 1.8 miliarde de dolari pentru dezvoltarea si exploatarea bazinului petrolifer Azadegan din vestul Iranului.
Analizand comportamentul pragmatic al Chinei in Orientul Mijlociu nu putem sa nu observam detasarea cu care China isi transeaza afacerile externe, bazandu-se exclusiv pe interesele proprii in totalitate, economice si financiare. Pentru China pozitiile politice sunt parghii pentru promovarea importurilor de energie si vanzarile de bunuri, inclusiv de armament arabilor si cumpararea de tehnologii agricole, medicale si in special militare din Israel.
Avantajele Chinei in Orientul Mijlociu:
1.China nu are o politica imperiala (nu a avut-o niciodata in istoria ei milenara) si nu incearca sa-si “exporte” sisteme politice sau economice.
2.China nu a fost o putere coloniala si majoritatea popoarelor din Orientul Mijlociu nu vad in China o amenintare asemanatoare puterilor occidentale, neregasind resentimentele trecutului colonial.
3.Progresul inregistrat de chinezi intr-o perioada scurta i-a conferit posibilitatea de a egala unele puteri occidentale si de a fi intr-o pozitie pentru a prelua hegemonia economica mondiala, ceea ce o face extrem de apreciata de majoritatea statelor arabe.
4.Rezervele monetare ii acorda Chinei avantajul negocierii de afaceri profitabile, platind mult mai bine decat unii competitori.
5.Etatismul economic Chinez este compatibil cu cel Saudit sau Iranian, intr-o mare masura si cu cel Israelian.
Posibilele evolutii in Orientul Mijlociu legate de prezenta tot mai accentuata a Chinei in aceasta zona:
1.Zona Orientului Mijlociu devine multipolara, la fel ca cele care se dezvolta in alte zone geografice ale lumii (Europa si America Latina).
2.Statele Unite sunt intr-o pozitie descendenta (voita sau nevoita) in Orientul Mijlociu. Politica administratiei Obama este izolationista si aproape identica cu cea care a urmat crizei economice a anilor ’30 din secolul trecut.
3.Quartetul format din SUA, UE, Rusia si ONU nu a reusit sa-si faca o prezenta utila in ultimele doua decenii si reprezentantul “quartetului”, Tony Blair, a “taiat frunze la caini” in Ierusalim. (Vezi bibliografia).
4.Uniunea Europeana nu a avut niciodata o politica unitara in Orientul Mijlociu si probabil nu va conta in perioada urmatoare, desi a “ingropat” miliarde de euro in Autoritatea Palestiniana.
5.Avand in vedere ca statul Chinez nu are obiective politice (la vedere), in afara celor care ii sustin interesele economice in zona, el poate deveni un “onest broker” in Orientul Mijlociu, acceptat de partile beligerante. In special avand in vedere ca statul Chinez ocupa unul din locurile permanente din comisia de securitate a ONU, cu drept de Veto, asemanator cu puterile occidentale si Rusia.
6.Prezenta Rusiei in Orientul Mijlociu va ramane limitata, avand in vedere prioritatile Europene si caucaziene ale Rusiei contemporane.
7.Investitiile Chinei in Orientul Mijlociu vor ajunge in viitorii 5 ani la un nivel de peste 200 - 230 de miliarde de dolari. O suma care justifica o influenta majora.
8.Toate punctele mentionate si rapiditatea dezvoltarii lor sunt profund dependente de felul in care se vor termina crizele actuale, in special cea din Egipt. Daca tranzitia va fi lenta - prezenta Chinei va fi treptata, daca va fi scurta si violenta - va deveni rapida.
Concluzie:
Orientul Mijlociu intra intr-o faza de condominiu, in care vor juca roluri puterile regionale si China. Intr-un fel sau altul, mai mult traditional decat practic va ramane si SUA pe fundal, cu o influenta mai mult militara decat politica.
Bibliografie:
The Wall Street Journal- Preturile alimentelor in ultimele luni /1,2,3
Heritage foundation-China and the Middle East: A New Patron of Regional Instability;Nota:In viziunea dreptei americane.
The Middle East Forum–Providing Arms – China and the Middle East;Nota:Viziune de stanga, putin mai vechi – dar foarte bine documentat.
The Economist:Saudi Arabia and China
China Backgrounder:Basic facts about Kingdom of Saudi Arabia
BBC-Blair appointed Middle East envoy
Mai multe detaliipePoliteia
