O noua saptamana, aceiasi nervi. Stefi se scoala de dimineata, e deja obosita. Dupa un weekend de vis, iar la lucru. Iar la birou, unde o asteapta aceleasi mutre pleostite, la prima ora. Macar daca ar ramane asa, pleostite si linistite. Insa niciodata nu e asa, caci dupa prima cafea, incepe atacul colegilor, infanteria. Apoi vin, pe cai, „factorii de decizie”. Cand deschide mailboxul, incepe atacul aerian. Treburile dintr-un birou ar putea fi mai asezate, mai lipsite de stres. Dar aproape niciodata nu e asa, si in nici un caz intr-o firma cu activitate „globala”. In nici un caz intr-o firma nemteasca, in care forfotitul permanent, cu rost sau fara rost, e o dovada ca „muncesti, deci existi”.
Infanteria - Pitulice
Subtire ca un fir de grau, cu nasul coroiat si ochelari de designer, proptiti vesnic pe el. S-a nascut intr-o tara batuta de soarta din Balcani, parintii s-au refugiat in Germania. A facut ceva scoala, apoi a luat-o o firma, dupa ucenicia de birou. In cativa ani a invatat, oarecum, sa faca export si expeditii de marfuri. Cel mai bine a invatat insa sa scrie mailuri, sa comunice pe Skype si sa dea telefoane, in limbi de circulatie internationala. Pitulice e inegalabila si Pamantul se-nvarte in jurul axei ei.
Cand intra in birou dimineata, imbufnata, e bine sa taci. Macar pana isi bea cafeaua si vitamina. Insa e bine sa taci si pe urma, caci oricum nu mai e loc de zis nimic. Pentru Pitulice, biroul e o scena si colegii sunt spectatorii de la care asteapta admiratie si aplauze. Pentru cat e de ocupata, pentru cat sunt de importante treburile pe care le are de rezolvat. In majoritatea lor, acestea se invart in jurul unui mesaj international, al carui continut s-ar putea rezolva intr-un minut, sau in zece. La ea, rezolvarea are loc intr-o ora. Sau intr-o zi.
Pe biroul Pitulicei stau maldare de hartii. Multe dintre ele sunt copii de acte vechi de ani de zile si rezolvate tot atunci. Insa daca biroul nu-ti e plin, inseamna ca n-ai de lucru si nu poti impresiona suficient. Cand vine, cu o problema, cineva „neinteresant”, replica inevitabila e „cand am timp, ca nu-mi vad capul de treaba”. Raspunsul e dat cu ochii pe monitor, in timp ce degetele ii alearga neostenite pe tastatura, generand mailuri ample, cu continut nul.
Insa Pitulice e tinerica, are un decolteu dragalas si stie sa se puna bine cu factorii de decizie. Pe tanarul urmas al fotoliului de sef il stimuleaza verbal, adjunctului ii ofera o vedere panoramica asupra balcoanelor iesite si mai puternic la inaintare, datorita sutienului „push-up”. In plus, Pitulice face ore suplimentare, de care adjunctul e si el, foarte amator. In timpul suplimentarelor au loc doar discutii, evident.
O Pitulice intr-un birou e indispensabila, caci da culoare si zgomot. Mai ales zgomot, caci fiind extrovertita, problemele ei devin brusc, ale intregului colectiv. Inclusiv mersul la toaleta, pe care il anunta, cu glas tare, de fiecare data. In fata atacurilor zilnice ale ciocului Pitulicei de birou te faci mic, mic si insignifiant. Incerci sa-ti vezi de treaba ta si sa faci abstractie de show-ul ei zilnic si ciocanitul la cap. Daca reusesti, inseamna ca razboiul cu infanteria l-ai castigat.
Cavaleria - Birlic
Patruzeci de ani a lucrat, din greu, pe fronturile industriei svabesti si din fosta Germanie de Est. A vazut de toate, a trecut cam prin tot ce putea trece un maistru, pana sa ajunga adjunct. De sef. Si pentru ca, dupa parerea lui, se pricepe la toate, se si baga peste tot. In probleme de productie, de vanzari, de contabilitate si de personal. Birlic e un jovial si extrem de saritor. Sare la orice stimul, ca vine de sus, de jos, sau din spatiul virtual. Se ocupa de toate, chiar si de mesaje vechi, necitite de saptamani.
Birlic vine pe cai, cu investitura directa, de sus. Mai are putini ani pana la pensie si aspiratia lui permanenta e de a se dovedi indispensabil. Astfel, i se justifica si salariul baban, si masina de firma. Activitatea lui de baza e „sa-si faca ganduri” despre probleme survenite in sectoare de activitate care ii sunt fie total straine, fie cunoscute doar din auzite. Iar aceste ganduri si le face, invariabil, cu voce tare, intr-un acces de elocventa care i-ar face si pe cei mai versati politicieni, sa plesneasca de invidie.
Birlic e mic de statura, poarta blugi si camasi in carouri. Nici un rid nu-i brazdeaza fruntea, gura ii cam miroase. Vine primul la serviciu si pleaca, de obicei, ultimul. Cei cativa ani pana la pensie vrea sa si-i foloseasca din plin, rezolvand probleme. Necazul e ca unele probleme se rezolva altfel, si doar de catre specialisti in domeniu. Pe la colturi, se spune ca e blablagiu si incurca-lume. Insa lui Birlic nu-i pasa, caci „a-ti face ganduri” despre o problema e ceva constructiv, in opinia lui.
Si mai constructiv, ca timpul sa meaga si leafa sa curga, e „sa-ti faci ganduri” despre gandurile pe care ti le-ai facut ieri, sau alaltaieri, acum o saptamana, sau acum o luna, despre aceeasi problema. Ganduri care n-au fost puse niciodata in aplicare, si pe care, in virtutea inegalabilului atribut autodefensiv al mintii umane, pur si simplu nu le mai ai. Adica le-ai uitat. Si totul trebuie luat de la capat, mai nuantat si mai de demult. Daca s-ar putea, de la Diluviu incoace. Daca nu esti atent, un Birlic zilnic iti mananca timpul si nervii, intr-un razboi in care el ramane calare, fara riduri si rani, iar tu cazi lat, sub copitele armasarului dezlantuit.
Aerienele – pe net
Nu stiu care firma isi mai poate imagina activitatea, fara mesageria virtuala. E un imens castig, de rapiditate si volum geografic. Insa sms-urile si mailurile pot deveni un calvar, un cosmar din care nu mai iesi, decat ca pacient cu burn-out. Cand esti bagat intr-o suta de retele de comunicare si distribuitori de la firme, de cum ai deschis mailboxul, esti bombardat cu mesaje. Care te privesc, sau nu. In lumea de birou e larg raspandita practica de a trimite mailuri „colective”, pentru ca expeditorul sa se asigure ca mesajul va fi citit, de cineva, chiar daca cel direct vizat lipseste.
Si-atunci, incep anti-aerienele. Ce faci, cand la prima ora a diminetii, mailbox-ul ti-e plin de „urgente”? Il deschizi sau nu? Le citesti sau nu? Poti avea constiinta linistita, ca n-ai scapat ceva care chiar te priveste si a carui rezolvare nu suporta amanare, caci poate sa coste munti de bani si pe tine postul? Nu poti. Asa ca le deschizi si-ti propui sa le fotografiezi doar asa, de control. Nu merge. Deoarece multi raspund la raspuns si la raspunsul raspunsului care te priveste si pe tine, trebuie sa scroll-ezi cu rabdare, pana cand ai trecut in revista toata succesiunea de mesaje. Si-atunci, eventual, poti sa te decizi cum reactionezi.
In cel mai fericit caz, aruncand mesajul la cosul de gunoi. Insa pana s-o faci, cu tot ce ti-a fost automat bagat ca informatie pe gat, iti mai trebuie o cafea. Ce platosa poti sa-ti pui la atacurile astea aeriene, mai bine zis virtuale, din viata profesionala? E greu de zis, caci nu neaparat tu decizi, cine te include in cercul select de destinatari. Cu timpul insa, iti formezi un ochi, asa, pentru ce mail sau sms e important sa citesti, si de la cine. Astfel, razboiul tau antiaerian, de la birou, e pe trei sferturi castigat.
Artileria gulerelor albe
Razboaiele de birou n-au timp si nici loc. Ele sunt, cam dintotdeauna si cam peste tot, aceleasi. Societatea noastra actuala e plina de birocrati, pironiti pe scaune si cu ochii pe monitoare. E o munca cel mai adesea repetitiva si frustranta, derulata intr-un spatiu limitat. Se face in prezenta unor colegi mai mult sau mai putin agreati si a unor sefi la fel. E adesea o sursa de stres.
Sondajele de profil arata ca 40% dintre angajatii de birou din Germania se simt stresati si suprasolicitati, la locul de munca. Tot al zecelea sufera de insomnii, pentru ca stresul diurn nu il paraseste nici in somn. Americanii vorbesc de „desk rage” (furia de birou), care ii face pe unii angajati sa-si faca praf computerele sau sa sara la gatul colegilor. In domeniul telecomunicatiilor, in ultimii ani s-au inregistrat si un numar record de sinucideri. Sindromul Burn-out e in tarile vestice o realitate, iar in Japonia, Karoshi, moartea prin suprasolicitare profesionala, a facut destule victime.
Stresul permanent imbolnaveste. Iar acest stres poate veni, printre altele, din prea multa „galagie”, care abate atentia de la treaba si solicita un plus de concentrare. Mai poate veni de la sicanele, ambitiile si infruntarile continue, din viata de birou. Chiar daca lui personal i se pare ca e un altul decat in preistorie, omul poseda insa acelasi mecanism de aparare, ca si stramosii sai. In situatii de stres si teama, comanda e: „Lupta sau fugi!”.
In ultimii ani, de la declansarea crizei financiare mondiale, se observa cronicizarea starii de alarma, care e intarita de prabusirile de la burse, nesiguranta economiilor si a locului de munca, problemele familiale in crestere, survenite in urma unei caderi financiare sau a unui somaj. Daca energia nu si-o mai consuma in lupta cu dinozaurii, omul modern, de birou, si-o consuma in infruntari cu colegii si sefii. Lupta pentru siguranta si existenta a devenit mai acerba, sagetile si intrigile un modus vivendi preferat. Razboiul cel mic si urat al gulerelor albe a devenit necrutator.
6
5
