Joaca rolul principal in primul lungmetraj semnat de primul copil al ei, Barnaby Southcombe – rolul unei femei misterioase care se lupta cu trecutul. Totusi, Charlotte Rampling a refuzat initial rolul din „I, Anna”, din motive pe care le explica mai jos in interviul acordat HotNews.ro la Berlin, unde filmul a fost prezentat recent in sectiunea necompetitiva Berlinale Special.
„I, Anna” e o declaratie de dragoste fara apel adusa de Barnaby Southcombe nu doar mamei sale, Charlotte Rampling, ci si cinemaului cu care a crescut inca de la trei luni, cand mama sa filma „Portar de noapte” de Liliana Cavani si il tinea intr-un cos in cabina.
In primul film pe care il regizeaza dupa ce si-a inceput cariera intrand pe usa televiziunii, Barnaby Southcombe face o poveste noir care te trimite la anii 70 si la relatiile vagi dintre personaje. Pe scurt, filmul urmareste relatia care se stabileste intre o femeie singuratica si un politist (Gabriel Byrne) care trebuie sa ancheteze o crima petrecuta in blocul unde o zareste prima data pe aceasta femeie.
Desi filmul nu e grozav, Charlotte Rampling e fascinanta ca de obicei, iar in unele momente pare intinerita cu 30 de ani. In interviul de mai jos, ea povesteste cum a decurs colaborarea cu fiul sau, dar si despre placerea pe cate o are de a-si asuma riscuri.
Reporter: Fiul dvstra a spus ca ati refuzat prima data rolul Annei. De ce?
Charlotte Rampling: Cartea nu se termina cum se termina indeobste filmele - ma refer la structura de baza si la personaje, iar „treatmentul” era foarte brut si nu ma facea sa ma pot imagina intr-o asemenea lume. Toata finetea psihologica existenta acum in film nu exista in acel „treatment”, ci doar niste idei ale lui Barnaby despre ce dorea sa faca. Era o lume mult prea brutala cu care nu doream sa am de-a face.
Rep: Dar nu v-ati gandit ca l-ati dezamagit?
Charlotte Rampling: Trebuia sa invete sa fie refuzat pentru ca asta se intampla intre regizori si actori. Nu aveam numai o relatie mama-fiu. Sunt sigura ca a fost foarte ranit. Barnaby a fost multi ani alaturi de mine. Cand filmam "Portarul de noapte" avea trei luni si il tineam intr-un cosulet in vestiarul meu inghetat. Pe urma l-am tarait de la un film la altul pana cand a ajuns la varsta cand trebuia sa mearga la scoala.
A crescut in aceasta lume si e ca un copil de circ, in franceza se spune "un enfant de la balle" (n.red. - copil de mingi). Cand esti nascut si crescut intr-o familie care se ocupa cu astfel de lucruri, ajungi sa stii sa le faci fara sa le fi facut. Cand a inceput sa scrie, mi-a aratat si mie si intotdeauna i-am spus parerea mea sincera chiar si cand nu credeam ca nu-i iese.
Nu puteam face altfel pentru ca trebuia sa fiu eu insami. Nu puteam si nu doream sa-l mint. Asa sunt eu, dar in mediul acesta sunt multi oameni care nu spun niciodata adevarul si care te lauda fara s-o creada.
Rep: Barnaby a mai spus ca ati fost scumpa.
Charlotte Rampling: Nu comentez. Nu a facut o superproductie ca sa ii pot cere mult prea mult.
Rep: La ce v-ati gandit cand fiul dvstra a hotarat sa aduca in film fotografia de familie in care dvstra, foarte tanara, il tineti in brate?
Charlotte Rampling: Cred ca a fost foarte dragut din partea lui, pentru ca filmul se refera la amintiri, la legaturile pe care le distrugem sau le initiem, la teama de a inainta din pricina amintirilor, la disperarea care ne face sa ne izolam fata de lume. Cred ca filmul aduce la suprafata elemente ale psihicului adanc pe care spectatorul le lipeste unele de altele si le asambleaza. Acest lucru cred ca este particular filmului facut de Barnaby.
Rep: Va cunoasteti, fara indoiala, foarte bine fiul, dar v-a surprins el cu ceva pe platou?
Charlotte Rampling: Da. Nu prea stie nimeni ce inseamna sa regizezi. Ce e un regizor? Cineva care vrea sa-si creeeze propria lume. Gaseste un scenariu, oameni care sa finanteze si pe urma inventeaza locuri, schimba decorurile, epoca si ii aduce pe toti inauntrul acestei lumi artificiale. Ca sa faci asta trebuie sa fii un om cu totul deosebit, sa iti poti asuma aceasta sarcina imensa. Nu inseamna sa le spui actorilor "fa asa" sau "nu fa asa", ci ca trebuie sa ai intreg filmul in cap in permanenta.
Ce m-a impresionat la Barnaby a fost modul lui de a lucra cu oamenii. Sa fii regizor e ca si cum ai fi capul familiei. Trebuie sa stii cum sa ii faci pe toti ai tai sa faca ceea ce trebuie. Daca ai tai sunt de partea ta, e in regula, ei merg dupa tine, dar daca nu sunt de partea ta totul devine foarte dificil. Datorita personalitatii lui, Barnaby a reusit sa pastreze o unitate incredibila a echipei.
El oricum o o persoana generoasa si deschisa. Ii plac oamenii si stie cum sa si-i apropie astfel incat sa-i poata folosi dupa cum doreste. Pentru ca, asta e, suntem folositi, dar suntem de acord si ne place sa fim manipulati. Daca spui: "Nu vreau sa spun replica asta asa", regizorul iti va spune: "OK, arata-mi cum vrei s-o spui", iar dupa ce ii arati el va adauga: "Acum poti sa o spui te rog si in celalalt fel?"
Oricat de mult te-ai bate, n-o sa faca dupa capul tau. Asa ca cel mai bine e sa te lasi dus de fluxul creativ al regizorului si sa intri in lumea lui. Dar ca sa faci asta trebuie ca regizorul sa fie carismatic si sa stie sa castige respectul.
Rep: Intr-o discutie cu alte actrite de la Berlinala publicata de „The Hollywood Reporter” vorbeati despre frica si despre necesitatea de a-ti fi frica pentru a-ti face meseria. E curios sa auzi asta de la cineva cu experienta dvstra.
Charlotte Rampling: Mi-a fost frica toata viata, iar lupta cea mare a fost sa ma asigur ca n-o sa mor atunci cand n-o sa mai pot lupta. De asemenea, am incercat sa folosesc aceasta teama. Frica e o energie incredibil de puternica si te poate ajuta mult, nu doar in film. Ce conteaza e sa n-o lasi sa te domine.
Pe mine nu m-a parasit niciodata, dar am invatat s-o camuflez in moduri incredibile pana la a ma auto-convinge ca nu nici mi-e frica. Oamenii pot sa spuna: "Pari extrem de sigura pe tine", iar eu ma bucur in sinea mea ca n-au observat nimic. Eu stiu foarte bine cine sunt. Azi frica nu ma mai copleseste, dar e in continuare energia cea mai puternica. Ea ma face sa functionez.
Rep: Munca dvstra va ajuta, probabil, nu sa o controlati ci mai degraba sa o folositi.
Charlotte Rampling: Sa o canalizez, da. Uneori imi vine sa renunt si imi spun: "Nu mai vreau sa muncesc pentru ca iar se va intoarce frica", dar daca renunti, ea se intoarce si te poate coplesi.
Rep: Care a fost cel mai greu lucru cu care v-ati confruntat jucand-o pe Anna in filmul fiului dvstra?
Charlotte Rampling: Paradoxal, am avut senzatia ca ma aflu pe un teritoriu familiar si aproape prietenos, pentru ca atunci cand esti singur in astfel de locuri - iar filmul vorbeste despre singuratate, stii cum e.
Rep: Ati avut si dvstra, ca si personajele filmului, intalniri intamplatoare cu situatii de viata care pe urma au devenit importante?
Charlotte Rampling: Sigur ca da, si mie imi plac astfel de intalniri. Imi place sa ajung pe marginea stancii si sa sar. Stiti cum e - te tot pregatesti, dar cand te arunci in gol astepti sa vezi ce se intampla - daca viata te va salva, daca iti va da o alta sansa ori o alta intalnire. Si foarte adesea, atunci cand ma las in aceasta stare de abandon total, caci te abandonezi literal vietii (vorbesc metaforic, nu sa te arunci si sa te zdrobesti de stanci), nu-mi doresc nicio plasa de siguranta.
Nu vreau sa cad pe o perna ci peste ceva care sa ma surprinda cu totul, pentru ca oriunde vei ateriza vei stii ca ai facut-o pentru ca asa ti-ai dorit. Nu poti da vina pe nimeni. Daca nu-ti place ce a iesit, atunci „tant pis pour toi!” (n.red. – „cu atat mai rau pentru tine”). Dar acest lucru iti aduce o libertate totala, iar in meseria noastra e bine ca iti poti permite asta.
Rep: Ce calitati credeti ca a mostenit Barnaby de la dvstra?
Charlotte Rampling: Probabil ca felul de a se purta cu oamenii, pentru ca si eu stiu sa ma port foarte bine cu ei. Imi plac oamenii si ii respect mult, sunt draguta cu ei – asa cum si tatal meu era. De la el stiu ca nu trebuie sa tratezi pe nimeni in mod diferit, ca fiecare om are dreptul sa fie in viata si sa fie respectat. De fapt, toti copiii mei au mostenit acest lucru de la mine pentru ca e genul de calitate care se ia. Sunt, nu-i asa, niste drepturi omenesti elementare.
