Filmul iranianului Ashgar Farhadi a fost aplaudat indelung de jurnalisti imediat dupa proiectie si la fel de calduros a fost intampinata echipa lui la conferinta de presa. Si filmul lui Bela Tarr, „A Torinoi Lo”/The Turin Horse, a avut o primire buna. Amandoua se vor regasi, probabil, in fruntea palmaresului.
Dupa Ursul de Argint obtinut in 2009 cu „Darbareye Elly”/"About Elly", Ashgar Farhadi revine cu un film in care observa societatea iraniana contemporana prin intermediul unui conflict dintre doua familii de clase sociale diferite.
Filmul se numeste „Jodaeiye Nader as Simin”/ "Nader and Simin, a Separation" si in spiritul cinemaului promovat de Jafar Panahi surprinde cu mijloace moderne ciocnirea dintre clasele sociale si conflictul dintre generatii, dar infatiseaza intai de toate necazul unor oameni care gresesc fara intentie si care isi fac rau fara sa fie rai.
Desi prima intrebare de la conferinta de presa s-a referit la Jafar Panahi, Ashgar Farhadi s-a abtinut de la a critica regimul de la Teheran care l-a condamnat pe colegul sau la sase ani inchisoare, interzicandu-i si sa mai faca film timp de 20 de ani.
El s-a multumit sa spuna ca a vorbit la telefon cu Panahi chiar inainte de a veni la Berlin si ca e foarte trist din cauza ca acesta nu poate la randul sau veni. "Orice cineast din lume cred ca e intristat de ce i se intampla", a spus diplomat Ashgar Farhadi.
Cu o zi inainte, Farhadi declarase pentru „Screen International” ca pentru un cineast libera exprimare e „asemeni apei pentru un peste”.
Pe aceeasi linie cu „About Elly”, care uimea prin jocul naturalist al actorilor si prin regia relaxata pana la a da impresia ca personajele sunt in miscare coloidala, ultimul film al lui Asghar Farhadi e mai ordonat si mai suplu.
Are si mai putine personaje, dar si o poveste mult mai stransa si mai bine conturata. Nader si Simin alcatuiesc un cuplu modern, bine situat material. El lucreaza la banca, ea e profesoara. Au o fetita de 11 ani. Filmul incepe cu prezentarea lor in fata judecatorului.
Simin vrea sa divorteze pentru ca sotul ei, contrar planurilor, nu mai vrea sa plece din tara pentru ca nu-si poate parasi tatal bolnav de Alzheimer. Cand Simin se muta la parinti, Nadar angajeaza o femeie ca sa aiba grija de tatal lui.
Aceasta e reticenta cand afla ca trebuie sa-l si spele (religia interzice in Iran ca o femeie sa atinga un barbat strain si viceversa), dar isi asuma pacatul pentru ca au nevoie de bani si sotul ei nu poate veni sa munceasca. Desi e somer, e luat periodic de creditori si bagat pentru scurte perioade la puscarie.
Cand intr-o zi Nadar si fiica lui revin acasa il gasesc pe batran cazut langa pat si cu mainile legate, iar cand femeia se intoarce si ea din oras, Nadar – nervos ca isi parasise postul si ii legase tatal, o impinge pe usa afara.
Curand femeia – care era gravida - depune plangere impotriva lui Nadar pentru ca ar fi impins-o pe scari si ar fi pierdut sarcina, iar procesul in sine ajunge sa ocupe intreg filmul, in scurtele perioade dintre infatisari aparand, ca intr-un thriller, elemente noi care schimba in permanenta cursul povestii.
Scenariul dens si credibil da pregnanta fiecarui personaj, iar actorii atat de buni pana la a te face sa te intrebi cat e improvizatie te conving de faptul ca niciun personaj nu e vinovat in mod absolut. Fiecare are circumstante atenuante.
Si Nadar care nu vrea sa intre la puscarie si sa-si lase fata si tatal pe drumuri, si Simin care vrea un viitor mai bun pentru ai sai, si femeia saraca pentru care sa ia bani pentru o minciuna e un pacat cu care nu vrea sa se incarce, si sotul ei adus de saracie in pragul nebuniei. Cand, in ultima secventa, fiica lui Simin si Nadar e pusa de judecator sa aleaga cu cine vrea sa ramana dupa divort, filmul se termina fara sa aflam raspunsul.
Dar nu conteaza pentru ca, asa cum a spus regizorul la conferinta de presa, „.un sfarsit poate fi un inceput”. Exista o replica in film care iti da de gandit si care pune intr-o lumina noua conflictul dintre Nadar care nu vrea sa-si paraseasca tatal (deci traditia) si Simin (care se gandeste numai la viitor).
Intr-o scurta cearta, Nadar ii reproseaza lui Simin ca de cate ori e greu ea ridica mainile in sus si se lasa pagubasa, spunandu-i verde in fata ca nu are curaj sa se stea in tara, chiar daca e greu, si sa lupte.
Calul lui Nietzsche
Cel mai recent film al lui Bela Tarr - si ultimul, dupa propriile declaratii - e o apocalipsa in sos propriu si un film care te absoarbe ca o incantantie.
„Calul din Torino” incepe cu cateva fraze rostite din off peste negrul ecranului. Ni se spune ca in anul 1889, in Torino, Friedrich Nietzsche a imbratisat un cal obosit pe care stapanul sau il lovea, dupa care si-a pierdut mintile. Ultimele sale cuvinte inainte de intrarea in alta zona ar fi fost: „Mama, suntem blestemati”.
Cu o gluma („nimeni nu s-a intrebat ce s-a intamplat cu calul”), cineastul maghiar ne introduce intr-o poveste in alb-negru desfasurata pe durata a sase zile. Nu mai e nevoie si de a saptea ca sa ne dam seama ca Dumnezeu isi distruge opera (din vina oamenilor).
Pana cand apocalipsa lui Lars Von Trier, „Melancholia”, va avea premiera mondiala (probabil la Cannes, filmul a fost doar pre-vandut la Berlin), sfarsitul lumii in varianta Bela Tarr se petrece intr-un loc pustiu si trist in care vantul incepe sa bata cu putere.
Prima secventa dureaza cateva minute si ni-l infatiseaza pe cal (care e o iapa) inaintand cu greu prin vantul puternic impreuna cu stapanul si caruta. Aparatul de filmat care ocoleste si pluteste pe deasupra carutei sau se opreste asupra barbatului si calului observandu-le lupta te face sa intelegi care e miza filmului si de unde emotia puternica suferita de Nietzsche.
Dar filmul nu e un thriller, nu are o actiune ampla si elaborata. In fiecare zi barbatul si fiica sa, care locuiesc intr-o gospodarie foarte saraca si izolata, indeplinesc aceleasi ritualuri.
Fata se trezeste prima, isi pune nu stiu cate haine pe ea si se duce la fantana dupa apa. Pe urma isi ajuta tatal sa se imbrace, beau fiecare un pic de palinca, iar ea se duce sa hraneasca iapa pentru ca tatal sa plece cu ea.
Fiecare capitol din cele sase adauga cate ceva ritualurilor, le largeste perspectiva, dar si musca din ele. Vantul nu se potoleste, iapa nu mai vrea sa iasa, pe urma nu mai vrea sa manance si presupunem ca va muri in curand.
Pe urma nici fata nu mai are pofta sa manance cartoful fiert – singura masa a zilei -, pe urma fantana seaca, lumina opaitelor se stinge si se face intuneric in camera de piatra.
Sfarsitul lumii vine cand toate se termina – viata animalelor, apa, lumina, palinca. Toate dispar pe rand, asa cum au si aparut.
Filmul are in jur de doua ore douazeci (toate filmele lui Bela Tarr sunt lungi, daca nu sunt scurtmetraje!) si e hipnotic deoarece vestita plasticitate a imaginii din filmele lui Bela Tarr e sustinuta de o poveste repetitiva care sfarseste prin a te absorbi cu totul.
Si altele...
In alta ordine de idei, da, Madonna a fost si a si plecat deja din Berlin. Vizita sa meteorica a fost gandita sa dea un impuls vanzarilor celui de-al doilea film pe care l-a regizat, „W.E.”.
A fost bifata si intalnirea „Cinema for Peace”, la care acum cativa ani a participat si operatorul Pro TV Sergiu Matei. In acest an printre cei care au venit la Berlin in scop caritabil s-au numarat Sean Penn si Bob Geldof.
O barfa proaspata publicata de „Screen International”, dar neconfirmata de Weinstein Company, spune ca se pregateste deja o continuare la „Discursul regelui”/”The King’s Speech”. Ea ar prelua actiunea acolo unde a lasat-o primul film, adica in momentul inceperii celui de-al doilea razboi mondial.
Ca sa-l citam pe Gellu Naum din „Apolodor” – „Savantul are par pe frunte, vom reveni cu amanunte”.
0
0
