În zilele demisiei lui Benedict al XVI-lea circula zvonul că Papa era pe cale să publice o enciclică. Despre aceasta s-a presupus că nu va mai vedea niciodată lumina zilei. Unele voci se întrebau dacă nu cumva Benedict a fost obligat să demisioneze tocmai pentru ca această enciclică să nu fie publicată. Nici cei mai optimiști dintre vaticanologi, nu credeau că o să aflăm vreodată ce a vrut Ratzinger să spună despre credință. Nimeni nu se aștepta ca Francisc să publice aceast text, în mare parte așa cum el a fost gândit de Benedict.
Problematica și stilul textului de față îi aparțin fostului Papă, referințele citate, de la Bonaventura, autorul pe care Joseph Ratzinger și-a dat doctoratul, până la Wittgenstein, sunt și ele martore pentru a vorbi despre contribuția fostului suveran pontif la acest text. Tema credinței vine să completeze ciclul enciclicelor asupra marilor virtuți teologale: credința, nădejdea și dragostea, subiectele celorlalte enciclice scrise de Benedict: Deus caritas est, Spe salvi și Caritas in veritate. De altfel, la lansarea enciclicei a fost menționată contribuția lui Benedict în cadrul aceastui text. Introducerea, în schimb, îi aparține papei Francisc, aici stilul diferă, iar textul trimite la moștenirea lasată de fostul suveran pontif, dar și la Conciliu Vatican II, ca fiind unul care are în centrul său problematica credinței, chiar dacă nu are o constituție apostolică dedicată ei.
Nu este prima oară în istoria Bisericii Catolice când un papă nu reușește să publice o enciclică. S-a întamplat adeseori ca moartea să surprindă enciclice neterminate. Unele au fost recuperate de noul papă, altele s-au pierdut în negura istoriei. Noutatea în situația de față este dată de faptul că Francisc a ales să marcheze continuitatea cu predecesorul său semnând o enciclică care a fost gândită de un papă care este încă în viață. Acest gest intră perfect în logicica continuității ministerului petrin.
O enciclică este semnată de Papă, dar ea poate fi o operă colectivă. Papa poate cere unor teologi să lucreze la scheme care să inspire acel text. Textul poartă semnătura Papei pentru că el este garantul învățăturilor de credință, dar o enciclică nu are pretenția de a fi o operă originală a unui singur autor. Joseph Ratzinger s-a arătat încă o dată a fi « un simplu și umil lucrător în via Domnului » așa cum el însuși s-a definit în ultima sa predică. A pregătit mesajul și l-a lăsat moștenire noului Papă. Putem vedea această primă enciclică a lui Francisc ca fiind asumarea testamentului spiritual al lui Benedict.
Tema Lumen Fidei este una profund teologică: lumina credinței. Multe enciclice se pierd uneori în limbajul de lemn al birocrației vaticane, fiind reluări ale unor teme pastorale deja cunoscute. Nu este cazul cu această encicilică în care vedem desfășurându-se o gândire vie. Spre finalul textului, sesizăm și câteva elemente sociale subordonate elementului central al credinței, ce este prezentată ca o lumină care vine să orienteze întregul drum al existenței umane. Credința este prezentată de-a lungul encicliei în legătură cu diverse aspecte ale istoriei sacre, plecând de la momentul întâlnirii între Avraam și Dumnezeu, trecând prin momentul Moise și ajungând la Hristos care este mediatorul nostru în relație cu Dumnezeu, cel care, la fel ca și specialistul în diverse domenii (arhitectul, farmacistul) este expertul nostru în materie de teologie; trăind împreună cu Hristos luăm parte la relația sa cu Tatăl. Nu pot prezenta într-un simplu articol toate aspectele acestei scrieri bogate, de aceea am ales câteva din problematizările legate de credință care mi-au atras în mod special atenția. Am spicuit prin urmare câteva dintre definițiile credinței.
Credința nu este idolatrie. Enciclica începe prin a preciza ce nu este credința cu o foarte percutantă analiză a idolatriei în care ni se descoperă că aceasta nu este niciodată altceva decât o deificare și o sacralizare a omului prin intermediarului idolului: “În locul lui Dumnezeu preferăm să adorăm un idol pentru că în cazul idolului putem să îi fixăm chipul, chip care ne este cunoscut pentru că este opera noastră… Înțelegem atunci că idolul este un pretext pentru a se plasa pe sine însuși în centrul realității, în adorarea operei propriilor mâini.”. Idolul este deci o falsă mediere între noi și noi înșine, opunându-se adevăratului Mediator, cel care poate face trecerea între eul uman și Tu-ul divin. Atunci când omul nu crede în Dumnezeu sfârșește totdeauna prin a acorda încrederea sa unui idol, indiferent de fața și numele pe care acest idol le ia.
Credința presupune participarea la adevăr și nu doar o trăire subiectivă. Plecând de la comparația făcută de Wittegenstein dintre actul credinței și cel al îndrăgostirii, Papa opune acestei viziuni una diferită, potrivit căreia credința trebuie să fie fundamentată pe adevăr și nu pe doar pe o trăire inconstantă, așa cum sugera filosoful. Encicilica deplânge faptul că în societatea noastră ideea existenței unui adevăr este corelată cu cea de fanatism și cu cea de totalitarism. Frica de fanatism a dus la eliminarea conceptului de adevăr din discursul public. Dar adevărul nu poate doar unul al tehnicii, el presupune asumarea unei tradiții și a unei memorii, în lipsa căreia nu se pot constitui personalitățiile morale ale indivizilor.
Îmi pare că această enciclică încercă să schimbe paradigma dominantă astăzi, asupra credinței, potrivit căreia aceasta este corelată cu subiectivitatea și cu opiniile. Într-o lume secularizată, inclusiv practicanții se raportează la această viziune asupra credinței. În locul vechii viziuni, textul propune să înțelegem prin credință o adeziune la o concepție despre lume purtată de o întreagă tradiție ecleziastică. Avem aici două elemente separate: asumarea unei tradiții și împărtășirea de tip comunitar a unei credințe.
Credința este iubire. Chiar dacă Sfântul Pavel le definește ca fiind virtuți teologice diferite, cele două nu pot fi separate ca și fața și reversul unei monede. Credința ca și iubirea sunt menite să formeze comunități, iar aceste comunități nu pot avea un fundament în afara adevărului. Atât iubirea cât și credința sunt propedeutică la cunoașterea celuilalt, uman sau divin. Iubirea aduce cu sine o cunoaștere nouă asupra lumii căci ea presupune lărgirea perspectivei prin includerea viziunii pe care celălalt o are asupra lumii. Experimentând dragostea lui Dumnezeu înțelegem planul său și ne încredințăm lui. Cunoașterea adevărului însăși ca să nu devină oprimantă și impersonală are nevoie de iubire.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Medievalia.ro
“Iubirea însăși este o cunoaștere, ea poartă cu ea o logică nouă. Este vorba de o manieră relațională de a vedea lumea, care devine cunoaștere împărtășită, viziune în viziunea celuilalt și viziune comună asupra tuturor lucrurilor”. Aceste rânduri gândite pentru a vorbi de iubirea de Dumnezeu, pot servi și pentru una dintre cele mai romantice definiții ale vieții de cuplu în care bărbatul și femeia cunosc realul unul prin ochii celuilalt.
Credința trebuie să fie un gest public. Dacă această enciclică este prima enciclică din istoria bisericii care îl citează pe Wittgenstein, făcând deci apel la definiții ale credinței provenite din filosofia actuală, ea face un pic mai mult decât să utilizeze o referința la modă. Intuiția îmi spune că în acest pasaj Ratzinger a adaptat argumentul pe care Wittgenstein îl folosește pentru a arăta imposibilitatea unui limbaj privat pentru a susține imposibilitatea unei credințe private. “Este imposibil să crezi singur. Credința nu este doar o opțune individuală la care credinciosul aderă în interioritatea sa, nu este o relație izolată între „eul” credinciosului și „Tu-ul” divin, între subiectul autonom și Dumnezeu. Prin natura sa ea se deschide către „noi”, și apare totdeauna în comunitatea Bisericii.”. La fel cum limbajul nu este posibil în interioritate și în singurătate, nici credința nu este posibilă în singurătate, comunitatea este esențială în ambele cazuri. Wittgenstein susține că atunci când vorbim o facem potrivit unui sistem de reguli, trebuie să existe o modalitate de a determina dacă am respectat o regulă sau nu, ori acest lucru presupune existența unui arbitru exterior, ceea ce nu ar putea exista în cazul vorbitorului unui limbaj privat. Nu degeaba Hristos este numit Logosul sau Verbul.
