Lucrarea istoricului Lucian Boia, citită furibund în întreaga ţară, pare a fi o carte scrisă la vremuri de cumpănă, din amarul sufletului. O carte scrisă din tristeţea unei constatări dureroase: românii nu au reuşit până în secolul XXI să-şi depăşească slăbiciunile evidente şi să ajungă din urmă Europa. Într-un fel, autorul continuă o tradiţie de revoltă autohtonă începută de Emil Cioran prin „Schimbarea la faţă a României”. Doar că, în ciuda lepădării totale de un trecut considerat nefericit şi umilitor, nu mai are acel final optimist şi acea proiecţie spre un viitor al resurecţiei ci îngroapă orizonturile ce vor veni într-un pesimism sumbru. Din amărăciune probabil, alături de o radiografie raţională şi profundă apar şi multe exagerări, concluzii nerealiste şi chiar verdicte prezentate intenţionat drept ipoteze şocante.
După o lectură atentă considerăm că întâlnim cheia lucrării chiar în primele propoziţii ale textului: „Ţările şi naţiunile sunt diferite. Asemănătoare şi diferite.” Plecând de la acest mare adevăr, domnul Boia a ales să scrie despre diferenţe. La fel de bine, cineva ar putea scrie cu argumente sensibil egale despre asemănări – „De ce este România asemănătoare?”. De fapt, orice naţiune duce cu sine unicitatea, originalitatea, preluările culturale, asemănările şi diferenţele. În nici un caz vreuna nu e de-a dreptul şocantă pentru celelalte. Cel puţin în Europa.
Formula aleasă de Boia e în mod sigur una care cutremură indiferenţa la lectură. Dar, ca şi în cazul emisiunilor tv de tipul „senzaţional”, ea se preteayă la o deconstrucţie facilă. Care este, în mare, reţeta de succes a lui Boia? Îmbinarea unei bune analize cu ipoteze şocante, cu frazele tari, deliberat exagerate. Aducerea în prim plan a detaliilor deja ştiute de specialişti dar neştiute de publicul larg, formularea unor concluzii catastrofice pe marginea unor caracteristici de-a dreptul banale care se regăsesc la cel puţin alte 6-7 naţiuni europene. Şi construirea unei utopii atrăgătoare: alte decizii în istorie ar fi adus un alt prezent.
Jocul propus de domnul Boia poate fi interesant, dar istoria nu are linii alternative. În plus, chiar şi aşa, considerăm că doar în puţine cazuri prezentul putea fi altul fiindcă în cele mai multe cazuri deciziile politice romneşti au fost luate sub presiunea vremurilor şi a vecinilor, şi în context de slăbiciune şi sărăcie internă. Iar aceste condiţionări arareori permit libertăţi de acţiune.
În mare, lucrarea lui Lucian Boia e o colecţie de adevăruri mai mult sau mai puţin banale care sunt vândute abil ca mari revelaţii. Un istoric bine pregătit care citeşte această carte nu poate face mari descoperiri. Deja sunt aproape două decenii de cînd se ştiu şi se acceptă ştirile „şocante”: Mihai Viteazul ar fi avut sânge străin, unele din marile bătălii câştigate de români erau doar mici etape în marile războaie, oraşele româneşti aveau un mare consistent de străini, nivelul de urbanizare era unul scăzut, democraţia română modernă era una imatură, modernizarea s-a produs prin importuri şi adaptări.
Depăşirea banalului se face însă prin mici/mari exagerări, unele complet puerile şi uşor demontabile, altele poate necesare…pentru a atrage mai bine atenţia asupra necesităţii schimbării. Efectul: acest eseu civilizaţional are mai puţin un rol educativ şi capătă doar conturul unui mare „of” uman, rostit la vremuri de criză.
Să luăm câteva exemple din panoplia miraculoasă a domnului Boia: geţii nu erau o masă omogenă (dar oare celţii, tracii, germanii, slavii, cu triburile lor atât de diferite, erau?), limba română e cea mai puţin latină (când, de fapt, ea este la jumătatea grilei de „latinitate”, între alte limbi romanice), este evident că românii au foarte mult sânge slav (nu este nici pe departe atât de evident şi ne cutremurăm când ne imaginăm cu ce aparate speciale a reuşit domnul Boi să măsoare asta); românii nu au avut pictori de talie europeană ( să înţelegem însă că alte popoare balcanice sau de aiurea …au avut???); românii s-au modernizat aproape nedemn prin importuri culturale (dar ruşii în secolul XVIII şi japonezii în secolul XIX au făcut altfel?); democraţia în România era un eşec deoarece regele Carol intervenea nepermis în înscăunarea guvernelor (dar tinerile democraţii ale sârbilor, ungurilor, bulgarilor, grecilor…erau perfecte în acea perioadă?).
Se vede că domnul Boia, în amărăciunea lui, extinde imperfecţiunile romneşti pe 2000 de ani, fără să aplice nuanţe şi fără să distingă diferenţe. De aceea, putem foarte uşor oferi un uriaş contraexemplu: în perioada 1866-1939 România, cu toate imperfecţiunile ei, a afost un adevărat model regional şi acest lucru era acceptat nu doar de popoarele din jur ci şi de politicienii occidentali.
Adăugăm aici o oarecare neînţelegere legată de scoaterea în faţă, cu încăpăţânare, a unei presupuse ciocniri de proporţii români-străini în ultimii 200 de ani. Pe lângă faptul că, sociologic vorbind, orice întrepătrundere etnică în primele secole ale naţionalismului european arăta la fel oriunde ar fi fost(irlandezii faţă de englezi, francezii faţă de germani, polonezii faţă de ruşi), nu se spune că lucrurile mergeau uşor uşor spre o depăşire a situaţiei în România. Suplimentar, textul lasă să se întrevadă superioritatea aproape genetică a străinilor cînd, de fapt, pe măsură ce românii şi-au permis o educaţie europeană, au dat şi ei specialişti şi personalităţi de mare anvergură.
Pe lângă exagerările de mai sus, unele remarci sunt însă de-a dreptul răutăcioase şi par să dea satisfacţie nu adevărului istoric ci unor direcţii pur ideologice. Astfel, lupta pentru independenţă a Ţărilor Române (concept evident discutabil şi care poate fi reformulat) şi implicarea lor în apărarea Europei creştine e doar un mit (dar documentele schimbate de occidentali cu cancelariile lui Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Petru Rareş, Mihai Viteazul oare ce demonstrează?). Mihai Eminescu nu e doar xenofob (aici ştim că unele din articolele sale îi luau cam tare pe străini) dar e şi reacţionar (formulare ca în anii 50….care nu ne trimite la nimic) iar tinerii refuză să mai citească poeziile sale (???). La 1859 formula federalistă ar fi adus o epocă de aur moldovenilor (dar se întreabă cineva dacă România ar mai fi existat cu o Moldova autonomă, care avea armata ţaristă la 12 km de capitală şi care invita Rusia la intervenţii subversive?).
Şi o idee grea care ne atinge şi azi – Românii nu au dezvoltat dizidenţe şi mişcări civice anticomuniste….din lene ba chiar au aderat entuziast la ideologia comunistă. Privită între alte afirmaţii, aceasta poate e cea mai facilă şi aeriană opinie deoarece se trece prea uşor peste amploarea pe care o avea teroarea în România, peste duritatea stalinismului lui Dej şi Ceauşescu, peste prezenţa Armatei Roşii şi peste efectele total inhibatoare pe care le-a avut epurarea sângeroasă a elitelor interbelice. Apoi, domnul Boia confundă manipularea ideologică exersată de comunişti pe largi pături sărăcite cu aderarea la comunism din convingeri doctrinare. Şi poate măcar în chestiunea Comunismului, memoria închisorilor, pedepsele discreţionare şi deportările barbare care au distrus sute de mii de familii nu ar mai trebui să lase loc unor jocuri de idei la gura şeminelului, care trec prea uşor peste sacrificiile făcute de români.
În final, care este formula de succes a domnului Boia? Este cea a istoriei prezentate ca un blestem. Un destin implacabil a lovit acest spaţiu, o predestinare grea, neîntâlnită în restul lumii, se resimte doar aici. Aceasta exclude total speranţele şi idealurile de viitor şi lasă loc doar resemnării colective. Decodând în această cheie istoria unui popor, Lucian Boia se face că nu vede evoluţia României între 1866-1939, scoţând în faţă doar elemente negative şi uitând de cele pozitive care….numeric, simbolic dar şi ca importanţă şi urmări le surclasau de departe pe precedentele. Domnul Boia nu doreşte să admită că, în cazul în care românii şi-au depăşit predestinarea o dată, ar putea oricând să o mai facă.
În rest, aprecieri reale din partea noastră pentru capacitatea de sinteză şi pentru identificarea unor tare ce trebuie neapărat schimbate în România. De la umplerea cu fond a formelor instituţionale şi întronarea legii, până la diminuarea constrastelor sociale şi creşterea nivelului de educaţie, de la regăsirea onoarei şi abandonarea complexelor de inferioritate şi până la depăşirea păcatului fondator postdecembrist – vrajba introdusă de Iliescu, toate sunt detalii care trebuie avute în atenţie. Apoi, un mare plus pentru analiza privind comunismul şi postcomunismul, perioade care sunt just radiografiate şi a cărăr esenţă este prinsă în termeni lucizi şi echilibraţi. Esenţa răului comunist a fost bine surprinsă, chiar când aceasta s-a strecurat în domenii aparent de succes (politica externă, relativa dezvoltare economică). Iar urmările acestui fenomen malefic ne privesc pe toţi: apatia generalizată, indiferenţa la viitorul comunităţii, lipsa atitudinilor civice acolo unde ele sunt mai necesare ca orice altceva.
Şi, la final, o remarcă cu tentă metodologică: domnul Boia responsabilizează pentru acest mare eşec istoric întreg poporul român şi nu elita politică decidentă. Iar aceasta e o abordare neprofesionistă. În aceeaşi termeni, poporul rus ar fi trebuit să fie declarat totalmente bolşevic….şi nu regimul, iar poporul german…nazist pe vecie, şi nu regimul dintre 1933-1945. În cazul nostru, pare că elita politică românească era influenţată de acest duh negru al poporului şi că ea avea doar o responsabilitate decorativă în micile/marile dezastre naţionale. De fapt, este invers. Abandonarea onoarei, schimbarea prea frecventă a alianţelor externe, subdezvoltarea, jaful economic, contradicţiile sociale, nivelul scăzut al educaţiei, toate au fost aduse de unele decizii neinspirate sau prea interesate ale elitei conducătoare. Dacă e să identificăm un responsabil, acela e omul politic care nu a reuşit să fie suficient de vizionar, de onest şi de serios.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
