Conferirea catre Presedintele Curtii Constitutionale a dreptului de a cenzura opiniile concurente sau separate ale judecatorilor Curtii, precum si cenzurarea opiniei concurente a Judecatoarei Stanciu din Decizia 392 din 6 iunie 2017, reprezinta un atac asupra statului de drept si un semnal de alarma pentru sistemul constitutional din Romania.
Legitimarea cenzurarii opiniilor individuale, pe baza criteriilor din Articolul 1 din Hotararea Curtii, este fara precedent in practica curtilor constitutionale din Europa si a democratiilor constitutionale din lume. Desi nu toate curtile constitutionale permit publicarea opiniilor separate sau concurente, si desi unele jurisdictii interzic publicarea unor asemenea opinii in domenii de doctrina constitutionala specific enumerate, nici un sistem constitutional nu confera o asemenea autoritate Presedintelui Curtii. Un asemenea mecanism ar fi de criticat chiar si atunci cand Presedintele si-ar exercita atributiile doar dupa consultarea plenului, pentru simplul motiv ca mecanismul de cenzura – sau “redactare”, dupa cum este numit eufemistic in hotararea Curtii – nu ar fi aplicabil in egala masura Presedintelui insusi.
Hotararea Curtii vine ca raspuns la opiniile separate si concurente ale judecatoarei Stanciu. Aceste opinii au creat tensiuni in cadrul Curtii chiar mai mari decat cele generate de opiniile judecatoarei Motoc in vara anului 2012. Insa dispunerea unui mecanism de cenzura a membrilor Curtii este o solutie inacceptabila. Noua procedura incalca ea insasi principiul colegialitatii Curtii Constitutionale. In plus, este un mecanism ce poate fi abuzat extrem de usor. Dupa cum unii comentatori au aratat, legalitatea acestei proceduri este in dubiu dat fiind ca cenzura ingradeste independenta pe care Constitutia, legile organice si – foarte important- practica constitutionala post-decembrista le confera judecatorilor constitutionali.
O solutie preferabila ar fi fost includerea, in opinia majoritara a Curtii, pe langa un raspuns punctual la critica opiniei concurente a judecatoarei Stanciu, a unor considerente mai generale referitoare la efectele deciziilor Curtii sau chiar a “obligatiei de rezerva” a membrilor sai (spre exemplu, dupa modelul dreptului german). Este insa probabil ca un asemenea raspuns ar fi facut publice noi disensiuni intre membrii Curtii, dintre care este de sperat ca unii ar fi aparat dreptul judecatoarei Stanciu, si al lor personal, de a se exprima liber prin opinii individuale.
Cenzurarea opiniei judecatoarei Stanciu este cu atat mai nefericita cu cat opinia in sine nu este fara carente. Chiar fara a lua in consideratie tonul opiniei, oarecum nepotrivit intr-o institutie colegiala cum este o curte constitutionala, opinia incorporeaza o distinctie intre obiter dicta si ratio decidendi, pe care judecatoarea Stanciu o preia din common-law, si care este cel putin bizara in context constitutional. Majoritatea Curtii ar fi putut, spre exemplu, raspunde judecatoarei Stanciu ca opinia concurenta interpreteaza eronat jurisprudenta Curtii in privinta considerentelor facultative din deciziile Curtii si, specific, ca distinctia dintre considerente obligatorii si considerente facultative este, si trebuie sa fie, irelevanta in context constitutional. O analiza de drept comparat arata ca nimic dintr-o decizie constitutionala nu are caracter “facultativ” fata de subiectii respectivei decizii. In cazul de fata, concluzia opiniei d-nei Stanciu conform careia impunerea de catre Curte a unei obligatii pozitive de legiferare a Parlamentului in privinta unui prag valoric a pagubei drept conditie pentru atragerea raspunderii penale in cadrul infractiunilor avute in vedere depaseste atributiile Curtii se bazeaza pe o conceptie extrem de limitata a relatiei dialogice dintre o curte constitutionala (europeana) si parlament ca for suprem de legiferare.
