De trei saptamini, calatoresc prin SUA privind Romania de la distanta citorva mii de kilometri. Se vede altfel. Dar, in ciuda distantei uriase, imperfectiunile tabloului desenat de realitatea romaneasca sint mai vizibile ca oricind.
Tablourile nu se privesc de aproape. Trebuie sa te indepartezi macar citiva pasi pentru a prinde liniile reusite sau mai putin reusite ale unui desen. De aproape, culorile se amesteca pe trasee bizare, in care albul nu se vede niciodata alb si nici negrul nu e in intregime negru. Privite de aproape, tablourile sint doar desene bizare care te naucesc cu multitudinea de nuante si imperfectiuni.
E o regula valabila in multe situatii si se aplica si celei in care ma aflu eu acum: de trei saptamini, calatoresc prin SUA privind Romania de la distanta citorva mii de kilometri. Se vede altfel. Dar, in ciuda distantei uriase, imperfectiunile tabloului desenat de realitatea romaneasca sint mai vizibile ca oricind.
Explicatia e simpla: mi-e greu – de fapt, mi-e imposibil! – sa ma opresc din comparatii. Tabloul nostru, tabloul lor.
Nu sint unul dintre filoamericanii fanatici gata sa ridice in slavi, fara rezerve, tot ceea ce vine de dincolo de Ocean. Am avut de-a lungul timpului si continuu sa am destule rezerve fata de modul in care inteleg SUA sa judece soarta lumii de pe pozitia de superputere mondiala pe care o detin de atitea zeci de ani.
Dar acest lucru nu m-a impiedicat niciodata sa recunosc ca sint realmente fascinat de tabloul societatii americane.
Dintre cei care n-au pus piciorul nici macar o data in New York, Washington, Los Angeles, Las Vegas si asa mai departe se vor gasi destui care sa strimbe din nas, graseind clisee frantuzite despre cit de falsi, rai, ciudati sau grasi sint americanii sau despre cit de fada este mincarea lor.
Ca sa nu mai vorbim despre politica SUA! Stiu insa ca sint si foarte multi romani care ma vor intelege foarte bine atunci cind spun ca societatea americana este una aparte, care te face aproape instantaneu sa iubesti, pina la lacrimi, libertatea si democratia, singurele capabile sa transforme o suma de imigranti intr-o natiune sau sa ridice la asemenea cote spiritul civic si, implicit,
civilizatia.
Tabloul societatii americane are citeva linii de contur care-l pun in evidenta, indiferent care ar fi punctul de observatie: proprietatea privata e sfinta, legea e lege si justitia asemenea, banul public se cheltuieste cu infinita grija, iar cetateanul american platitor de taxe se simte cu adevarat egal in drepturi cu oricare dintre politicienii Congresului.
De aici pleaca totul: si zimbetul functionarului public, si atentia cu care esti ascultat de autoritati cind ai o problema, si rabdarea de a indura calvarul controalelor repetate din aeroporturi, si bucuria de a cinta imnul national la debutul oricarei partide de baschet, fotbal sau cine stie ce alta competitie, indiferent de nivel, si toleranta fata de imigranti, si puterea de a ridica cinci
zgirie-nori in locul celor doi Gemeni prabusiti la 11 septembrie 2001.
Citesc ca, in tara, Gusa si-a facut partid, ca Traian Basescu vorbeste iar despre anticipate sau ca Vadim Tudor se joaca de-a v-ati ascunselea cu functia de presedinte de onoare al PRM. Pentru prima oara dupa foarte multi ani, privesc la paginile ziarelor romanesti rasfoite pe Internet cu o detasare aproape nefireasca, dar care nu ma ingrijoreaza deloc.
Tabloul lucrurilor marunte de care ne pasa noua, romanilor, punindu-le, in consecinta, pe prima pagina a gazetelor, e insa atit de nereusit, incit, dupa trei saptamini de privit de la distanta, nu-mi mai trezeste decit vagi emotii.
Nu-mi pute Romania. Mi-e lehamite insa de confuzia groaznica in care ne tot zbatem de atitia ani, atirnindu-ne sperantele ba in cite un Constantinescu, ba in cite un Nastase sau, mai nou, Basescu.
De fapt, si asta e lectia cea mai importanta pe care am invatat-o in ultimele saptamini comparind SUA cu Romania: o tara ca un tablou reusit e o tara in care legea si libertatea se impart in mod egal de la vladica la opinca. Numai ca acest lucru nu vine si n-a venit niciodata ca o comanda directa de la Casa Alba sau din birourile congresmenilor americani.
A venit – si a ramas asa – pentru ca americanul de rind citeste Constitutia, plateste taxele, voteaza si isi apara drepturile. E o ecuatie simpla, din al carei rezultat nu ies intotdeauna beneficii majore pentru tot mapamondul, dar se poate, intotdeauna, picta portretul frumos al unei natiuni puternice.
