Sedinta comuna a celor doua guverne, roman si maghiar, ar trebui sa constituie un moment de pauza. Macar pentru istorie, e bine sa tragem concluziile si sa atribuim meritele.

In urma cu 15 ani, in martie 1990, la Tirgu-Mures au avut loc primele incidente etnice violente din lumea post-comunista. Era inainte de Bosnia, mult inainte de Kosovo. In acel martie Romania a pendulat periculos intre doua lumi. Vedem astazi urmarile razboiului fara invingatori din Iugolavia.

De ce nu s-a intimplat la fel in Romania? Sint mai multe explicatii vehiculate, dar nu e locul aici. Important este cum s-a ajuns de la tensiunea de atunci la sedinta comuna de guverne de saptamina trecuta.

Au existat trei momente importante si trei personalitati care au personificat mutarile decisive. In primul rind, a fost decizia liderilor maghiari de a colabora cu politicienii romani: alianta cu opozitia, apoi intrarea la guvernare care venea ca o urmare firesca.

Sub presedintia lui Marko Bela, maghiarii au acceptat calea integrarii in jocul politic de la Bucuresti.

Al doilea moment important a fost intrarea la guvernare si este meritul presedintelui Constantinescu si al liderilor CDR – PD ca au facut acest pas. A fost un adevarat soc psihologic pentru romani.

O mare parte dintre ei au vazut ca UDMR nu este o formatiune terorista cum spuneau si spun extremistii, ca pot exista unguri in guvern si asta nu inseamna ca Ardealul o ia la vale. Ca toate conflictele politice, si conflictul etnic se duce in principal pe resurse.

Aducerea minoritatii la masa unde se impart resursele a scazut semnificativ potentialul de conflict. De acum inainte, liderii maghiari s-au convins ca este mult mai eficient sa colaboreze cu Bucurestiul decit sa fie un soi de comunitate dizidenta.

A fost un pas care nu s-a facut niciodata in Kosovo, cu toate eforturile moderatului albanez Rugova. Unii dintre liderii maghiari s-au priceput atit de bine la jocul politic incit au format apoi adevarate aliante medievale cu baronii romani, dar asta e o alta poveste si tine de realitatea gri a epocii post-pacificare.

Al treilea moment important a fost anul 2000. Pina atunci, partidele romanesti se impartisera clar intre ulii razboiului si porumbeii temporizarii.

Pentru ca temele nationaliste erau mai degraba marginale pe agenda lor, partidele din CDR au pastrat relatii bune cu UDMR (retragerea Uniunii din Conventie inainte de alegerile din 1996 a fost determinata doar de calcule electorale, cum s-a vazut dupa cucerirea puterii).

De cealalta parte, se situa tabara razboinicilor isterici, pentru care orice discutie referitoare la unguri trebuie sa se poarte zbierind si sa duca spre o singura concluzie: ca maghiarii sint cotropitori aroganti care au omorit romani si trebuie pusi cu botul pe labe, orice ar cere.

Triunghiul PDSR-PRM-PSM, aceasta amestecatura bizara de nationalism si socialism, a sabotat public tot ce negociau moderatii romani si maghiari. Ramine emblematica imaginea lui Nastase, Paunescu si C.V. Tudor cocotati pe camion perorind impotriva privatizarilor si a ungurilor.

Si, totusi, in 2000 s-a produs socul: PDSR a colaborat cu maghiarii si a uitat traditionala alianta cu PRM. Cu toate defectele lui Adrian Nastase (era sa lichideze democratia romaneasca cit a fost la guvern), are principalul merit aici.

El a reusit atunci sa rupa cel mai mare partid nationalist roman din tabara razboiului. De atunci, Paunescu si alti citiva pesedisti nationalisti par un fel de ulii buimaci care asteapta ca linia partidului sa revina la matca din care a deviat.

Colaborind parlamentar cu PSD, maghiarii au obtinut mai multe drepturi decit atunci cind colaborasera in guvern cu CDR.

Prevederi legale care isterizasera pina in 2000 talk-show-ul lui Marius Tuca, acel moderator care ar fi mincat bozgori pe piine daca ar fi putut, au trecut in 2001 sub pana lui Cozminca in noua lege a adminsitratiei, aproape fara comentarii.

Nastase a manevrat cu intelepciune situatia cind guvernul maghiar de dreapta s-a apucat sa imparta in Transilvania certificate de maghiar.

Nu e prima data cind doar o ruptura in majoritatea razboinica deblocheaza situatia. Nu stinga israeliana a reusit retragerera din Gaza ci cel mai mare partid de dreapta. Supusi la presiuni isterice permanente dinspre Vadim-Paunescu-Nastase, liderii CDR au fost timizi.

Cu Vadim urlind oricum ca un apucat si un Paunescu adus la ordine, Nastase a facut pasi curajosi si s-a asigurat de un aliat sigur la guvernare. Chiar prea sigur dupa parerea mea. Prin 2003 am vorbit cu un senator maghiar pe care il intrebam de ce sustin in Parlament legi anti-democratice trimise de la guvern.

Mi-a facut o lista lunga cu ce obtinusera pentru comunitate dupa 2000. Ar fi interesant un studiu care sa compare declaratiile in opozitie si deciziile la guvernare ale PSD in problema maghiarilor.

Ma uitam la cei doi prim-ministri la conferinta de presa comuna.

Din aceeasi generatie, amindoi fosti si probabil viitori oameni de afaceri imbogatiti fara sa faca afaceri cu statul, amindoi in topul milionarilor din tara lor, discutind despre infrastructura, investitii, mediu, accesari si euroegiuni.

Dar, pina la urma, cine a fost primul in Ardeal? La naiba cu asta, pareau a spune, noi avem afaceri de facut.