Deconspirarea si capcanele fostei Securitati. Osandirea informatorilor si nu a ofiterilor si a conducatorilor politici ai Securitatii este, intr-un fel, o victorie postuma a fostei politii politice. Cum am ajuns sa-i executam in piata publica doar pe complici, dar sa-i uitam pe criminali?
Fara o condamnare oficiala a comunismului romanesc pentru crime impotriva umanitatii si a Securitatii ca instrument de represiune, probabil multi concetateni privesc Securitatea ca pe o institutie legala a statului comunist, poate chiar patriotica, intrucat apara tara de dusmanii din interior si din exterior ce urmareau slabirea si dezmembrarea ei.
Potrivit unui sondaj dat ieri publicitatii de BCS, activitatea Securitatii de dinainte de ‘89 a fost punctata cu note de 8, 9 si 10 de 38,1a din populatie, fiind mai bine cotata decat cea a SRI.
Daca, in opinia acestora, securistul si-a facut datoria ca oricare alt functionar, colaboratorul a incalcat legile morale, tradandu-si prietenul, colegul, fratele si fiind, in consecinta, mai usor de aruncat in groapa cu lei.
Probabil nu intamplator dezbaterea publica pe tema deconspirarii a fost orientata inca de la inceputul anilor ‘90 spre colaboratori, si nu spre securisti, iar intarzierea deschiderii dosarelor a infierbantat asteptarea privind identitatea acestora.
O dovada a acestui rationament vicios este reactia entuziasta a mass-mediei la aflarea vestii ca Dan Voiculescu a fost delator, ca si cum a fi fost ofiter nu era la fel de grav. Chiar seful conservatorilor a facut, in celebra conferinta de presa televizata, diferenta salvatoare in opinia sa, sugerand ca a fost numai cadru superior.
Si in virtutea aceleiasi logici strambe, fostul presedinte Ion Iliescu scapa neatins din dosariada, pentru ca, in calitate de sef al Securitatii ca prim-secretar al judetelor Iasi si Timis, nu putea fi si informator.
O alta capcana este condamnarea globala a tuturor celor care au avut vreun contact cu Securitatea inainte de 1989, fara o evaluare a fiecarui caz in parte, pe baza tuturor informatiilor.
In voluptatea suplicierii vinovatilor, traita plenar de societatea romaneasca in ultimele saptamani, sentintele sunt aruncate in spatiul public, uneori fara discernamant si fara date absolut necesare despre limbajul si adevarurile Securitatii.
In 1996, in Germania era dat publicitatii un lexicon al STASI, adica un dictionar al muncii politico-operative a fostei politii politice est-germane, pentru ca opinia publica sa inteleaga mai bine continutul documentelor publicate.
Or, in Romania, specialistii in Securitate, detinatorii cheii de lectura a dosarelor, fie s-au ascuns in spatele unor calitati oficiale, fie impart si ei, nediscriminatoriu, sentinte.
Nu este totuna sa fi dat declaratii inofensive, hartuit permanent de Securitate precum Constantin Noica, clasat si el colaborator intr-un cotidian central, sa fi semnat sub presiune un angajament fara a fi cooperat ulterior, ca poetul Mihai Ursachi, sa fi fost urmarit, anchetat, torturat, incarcerat si obligat sa colaborezi, ca Alexandru Paleologu, cu colaborarea asumata, vinovata fata de apropiati si cunoscuti, uneori remunerata in bani sau avantaje.
Din pacate, arhiva Securitatii nu este populata doar de ingeri si demoni, ci de o multime de specii intermediare. Tot astfel am ajuns sa amestecam vinovatii cu inocentii, pe principiul fals "de obicei cine are dosar de urmarit are si dosare de retea" (cand era invers) ori a efectului contaminarii de lista.
Ca rezultat, asimilarea "urmaritilor" de pe lista celor 29 de parlamentari declasificata recent cu informatorii de pe acelasi inventar.
Deconspirarea este catharsis, dar trebuie facuta cu metoda si responsabilitate, iar judecata, ca pe lumea cealalta, in functie de toate faptele savarsite. Altfel, in loc de un start de la zero, vom avea parte de o minunata lume noua condusa simbolic de acelasi Ion Iliescu.
