Sophia Magdalena Scholl avea 22 de ani, parul negru, pieptanat intr-o parte, ordonat cu o clama, fruntea incretita de o inepuizabila uimire si un trup strans in jerseuri groase.
Sophie si fratele ei Hans, de 25 de ani, au fost condamnati la moarte prin ghilotinare si executati pe22 februarie 1943 pentru ca au imprastiat, in Universitatea din M?nchen, manifeste impotriva nazistilor si a lui Hitler.
"Soarele inca straluceste", a spus tanara studenta pasind spre ghilotina. Peste putin timp, cel de-al Doilea Razboi Mondial avea sa se incheie cu infrangerea Germaniei naziste.
Hans si Sophie Scholl se afla pe locul patru in topul marilor germani, un omagiu (poate si rezolvarea unui sentiment de vinovatie national) pentru curajul si martiriul unor tineri absolut obisnuiti dintr-o vreme in care compatriotii lor fie colaborau, fie se topeau in peisajul lichefiat de razboi.
Ar fi reusit un Hans si o Sophie sa patrunda in topul marilor romani anchilozat in mituri coplesitoare? Ar fi invins doi anonimi maretia unor conducatori investiti cu atribute pe care nu le-au avut niciodata, numai pentru a ne simti noi mai bine.
Noi care, vorba scriitorului polonez Witold Gombrowicz, incremenim de emotie cand pronuntam Romania, mai ceva ca in fata lui Dumnezeu.
Referindu-se la Polonia si la festivitatile dedicate „marilor polonezi”, Gombrowicz a descris cel mai bine simptomele complexelor de inferioritate ale unei natiuni mici care simte nevoia sa-si urce valorile pe statui, sa le mortifice pentru a le adula in versete patriotarde.
O natiune puternica priveste spre viitor, spune Gombrowicz, pentru ea conteaza mai putin ce a fost in trecut, ci ceea ce poate face de acum inainte. Stefan cel Mare, Carol 1, Mihai Viteazul, Mihai Eminescu nu reprezinta forta, ci slabiciunea noastra, lipsa de incredere in prezent, in noi insine si in puterile noastre.
Romanii au si ei un Hans si o Sophie Scholl, numai ca nu i-au descoperit inca. Dar si daca ar face-o, martiriul lui Mihai Viteazul li se va parea oricum mai important, pentru ca nu-i priveste personal.
Teodor Margineanu era locotenent in armata romana, avea 24 de ani si, dupa evenimentele din octombrie ‘56, de la Budapesta, a crezut ca poate rasturna prin revolutie regimul comunist. A conceput impreuna cu cativa soldati si localnici din Prundu Bargaului un plan.
Degeaba i-a spus invatatoarea din sat ca revolutiile nu se fac iarna si ca mai bine ar astepta primavara, Teodor Margineanu nu mai avea rabdare, credea ca e momentul oportun.
A fost turnat, arestat si executat in 1957. Ultimele lui cuvinte nu sunt cunoscute. Daca Germania ar fi avut istoricii si cercetatorii romani, sacrificiul fratilor Scholl nu ar fi fost aflat poate niciodata.
Pe Teodor Margineanu l-a descoperit ingropat in arhive un tanar istoric maghiar, Andrea Varga. Nestiut, curajul si martiriul locotenentului roman abia iesit din adolescenta, la fel ca Hans si Sophie, nu are sens.
El poate sa ne limpezeasca litigiul cu trecutul recent, in care multi dintre contemporani fie au colaborat cu regimul comunist, fie s-au topit in peisajul lichefiat de armata si propaganda sovietica. Teodor Margineanu ma reprezinta mai mult ca Stefan cel Mare si Carol I.
