Un sef de stat izolat are o calitate: nu e al cuiva. Si un enorm dezavantaj: e al nimanui. Presedintele Basescu e, acum, dupa despartirea de Adriana Saftoiu, cel mai vechi si apropiat consilier-scutier, foarte usor de confundat cu infernala caricatura asmutita pe urmele lui de bateriile media: un anarhist incompatibil cu formele minime de convietuire politica si umana.

In mare parte, presedintele e coautor al acestei imagini. El a luat forma fixa a calimarii in care s-a inmuiat adinc penita desenatorului de monstri. Demisia Adrianei Saftoiu nu e un detaliu birocratic, ci un fragment grav de psihologie distructiva.

Din acest moment, presedintele are toate motivele sa mediteze la viclenia absoluta cu care caracterul stie sa organizeze dezastrele viitoare ale persoanei publice. Problemele presedintelui sint si ale omului, insa „cazul Basescu“ nu trebuie transformat intr-o sedinta fortata si televizata de terapie individuala.

Ar fi o eroare formidabila si e, in orice caz, obiectivul fundamental al coalitiei care incearca din rasputeri sa curete locul de Basescu. Adevarul despre razboiul lui Basescu sau impotriva lui Basescu se scalda fericit in agitatia temperamentala a presedintelui, dar e dictat de lucruri infinit mai importante decit persoana nedomesticita a presedintelui.

Miza razboiului e istorica, nu psihologica. Invitatia care cere societatii sa constate sminteala lui Basescu e un fals de proportii.

Trebuie pornit de la ce stim, nu de la ce presupunem. Or, lucrul cel mai stabil si mai coerent al Romaniei ultimilor ani e reusita functionala desavirsita a aliantei care forteaza abolirea lui Basescu. Aceasta concordie de ceasornic domina viata de partid si inghite institutiile tarii. Ea e drapata in mantia parlamentarismului si mimeaza cu mare succes o agenda de importanta nationala.

In realitate, obiectivele acestui masiv sistem de administrare sint mult mai restrinse. Cine vrea sa inteleaga puterea de impunere si solidaritatea de casta ale acestui grup trebuie sa noteze ca grupul a atacat fara retineri cei doi piloni ai emanciparii de stat si sociale romanesti: relatiile cu Uniunea Europeana si definitia militara atlantica a tarii.

Ambele riscau sa restringa libertatea de joc pe care acest grup, in capacitatea sa de oligarhie, o detine in economie, sub protectia Justitiei.

Relatiile cu UE au fost rapid scoase din idila preaderare, dupa ce majoritatea parlamentara a refuzat net alinierea la regimul de drept si a pus un premiu pe capul Monicai Macovei, un ministru incomod, strain de ideologia tribului dominant. Noua pozitie strategica a Romaniei a fost a doua tinta.

Initiativa liberal-tariceana de retragere a efectivelor romane din Irak masoara exact importanta pe care marele grup oligarhic o acorda securitatii colective sub garantii occidentale: zero si de ce nu Rusia? In aceste conditii, marea alianta care se manifesta parlamentar si se afiseaza in discursuri constitutionale nu are aproape nimic de-a face cu obiective in care cetatenii romani isi pot

recunoaste urgentele si are totul de-a face cu nevoile unui sistem privat de dominatie.

De ce e, totusi, acest sistem realitatea politica dominanta a tarii? Pentru ca el exprima o situatie istorica data de absenta Revolutiei. Cuvinte mari, realitati elementare. Fara o Revolutie, societatea romaneasca a ramas in administrarea unui singur grup de interese care a anexat cu usurinta toate formele vietii politice, in primul rind parlamentarismul.

Consecinta e lipsa de reprezentare publica, intr-un Parlament care negociaza interese, nu valori. Acest sistem n-a cazut in toamna lui 2004, iar Traian Basescu, politicianul care a incercat sa imprime alta logica de sistem, a fost, de la bun inceput, izolat. Singuratatea lui Basescu a inceput din primul moment. In aceste conditii, un presedinte care nu face pace risca asfixia prin izolare.

Daca presedintele e si un radical calarit de un temperament galopant, el va afla curind ca trebuie sa faca fata unui dezastru uman: demisii, confuzie crecinda in electorat, iritare si nesiguranta in relatiile cu singurele doua partide apropiate. Ramin sondajele care dau presedintelui dreptul sa creada in simpatia publica, dar il obliga la clarificari. Alegatorii le asteapta urgent. Altfel, pot plonja in repaus politic.