Ioana Lupea: ""E mare lucru sa vezi Romania pe covorul rosu", putea fi auzita spunand o doamna insotitorului sau de promenada duminicala, usor excedat de laudele aduse lui Cristian Mungiu."
Conversatia se petrecea undeva pe Magheru, dar are un caracter universal romanesc.
Regizorul si-a marturisit bucuria ca a oferit ceva Romaniei, dar multumirea noastra vine dintr-un profund sentiment ca victoria lui la Cannes ni se datoreaza, este mai mult a noastra decat a lui.
Covorul rosu, asemenea unei cupe la fotbal, ramasese necucerit: nu Cristian Mungiu a primit Palme d’or, ci Romania. Asemenea esecurilor - puse, de regula, pe seama unor conspiratii - succesele sunt colective.
Ne insusim fara ezitare talentul, munca, performanta unui individ, care ajunge in ochii nostri sa nu se mai reprezinte pe sine, ci sa fie un produs si o proprietate a patriei, de la care pretindem alte izbande internationale.
Daca filmele viitoare ale lui Cristian Mungiu nu vor fi la fel de premiate, regizorul-erou, medaliat intre timp cu Steaua Romaniei in grad de Cavaler, risca sa fie desconsiderat ca rezultat al unei conjuncturi: patria este exigenta si pretinde satisfactie.
„A fost doar un accident, n-a confirmat, n-a meritat lacrimile si bucuria noastra.” Apetitul cu care il devoram pe Cristian Mungiu imi aminteste de un scandal, al gimnastelor romance care au pozat goale pentru o revista erotica.
Ceea ce ne-a maniat peste masura a fost indrazneala nerusinata de a pangari niste corpuri care nu le mai apartineau lor, ci patriei. Au folosit abuziv un bun de care fusesera, fara stirea lor, deposedate in timp ce se aflau pe barna si pe podiumurile concursurilor internationale.
Tanarul regizor a fost tesut de moderatorii TV si intervievatorii renumiti in superlative patriotarde. Nu v-a surprins contradictia flagranta intre retorica inflamata a celui ce vorbea la TV sau in presa scrisa despre sublimul succes al Romaniei si povestea simpla, autoironica, dar nu modesta, a lui Cristian Mungiu la Cannes?
Chestionat insistent despre intensitatea surprizei, Cristian Mungiu ne lamurea ca a gandit si a facut filmul pentru competitie ca e genul chibzuit, ca bucuria confirmarii a fost, pana la urma, mai mare decat surpriza.
Cristian Mungiu a stiut tot timpul ca a facut un film tulburator. Noi nu, si cred ca ne scapa si etica, si estetica lui, in mandria colectiva ca avem un fanion tricolor infipt pe covorul rosu. Istoria foarte recenta ne-a aratat ca interesul public pentru un film romanesc premiat este invers proportional cu numarul de spectatori din cinematografe.
Cred ca multi dintre noi avem o meteahna: nu ne putem bucura de succesul unui compatriot decat daca il luam in stapanire si ii fluturam deasupra capului un steag.
Avem prea putin respect pentru performanta individuala, poate mai grav, nu o consideram posibila.
Ceea ce am oferit noi pentru „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, pentru „A fost sau n-a fost?”, al lui Corneliu Porumboiu, pentru „Moartea domnului Lazarescu”, al lui Cristi Puiu, sau pentru „California dreamin’”, al lui Cristian Nemescu, a fost plamada. Ne place, nu ne place, suntem doar materia prima, restul l-au facut ei.
