Stă pe marginea drumului, o mică siluetă roz în ruinele și noroiul cenușiu, privind după soldații ucraineni care au întotdeauna un mic cadou pentru copiii ca ea, rămași în haosul de lângă linia frontului.
Lisa Ștanko are 8 ani, ochi albaștri vioi și mânuțe murdare. Locuiește împreună cu părinții ei într-o casă la marginea drumului, la intrarea în Lîman, un oraș din estul țării care a fost practic distrus și înconjurat de păduri minate, unde îi este strict interzis să se aventureze, își începe reportajul AFP.
Zona a fost recucerită de forțele ucrainene în octombrie, după patru luni de ocupație rusă, dar războiul continuă, iar o rachetă a căzut în această dimineață lângă casa ei.
În spatele tonului vesel al fetiței, șocul este perceptibil în cuvintele ei incoerente, în care vorbește fără o anumită ordine despre cadourile soldaților, despre explozia care a aruncat-o din pat, despre bucătăria mamei sale și despre șrapnelul care a străpuns ușa casei.
„Nu sunt bine dispusă astăzi din cauza bombardamentului”, se scuză Lisa.
Viktor, tatăl ei, o urmărește. „Bineînțeles că e speriată. Nimic nu este mai înfricoșător decât moartea care te pândește. Dar e bine cu tatăl ei”, zâmbește electricianul de 42 de ani, care îi va oferi fiicei sale o jucărie de Crăciun donată de una dintre organizațiile umanitare care străbat regiunea.
În Lîmanul devastat, unde cei rămași locuiesc în pivnițele clădirilor distruse, aproape că nu mai există copii, ci doar adulți și persoane în vârstă. Cele mai multe familii au fugit și nu au „niciun motiv să se întoarcă”, spune Kostia Korovkin, tatăl Nastiei, în vârstă de 6 ani, care se ascunde în spatele lui. Bărbatul spune că nu are unde să se ducă.
Fără prieteni cu care să se joace, Nastia își petrece zilele între pivniță și strada aflată la câțiva pași de ea, alături de câinii din cartier. Uneori urcă la etajul șase al clădirii, singurul loc în care se poate prinde un pic de semnal de internet, pentru a participa la o lecție online.
În fața intrării în clădire, un locuitor a împodobit un mic brad de Crăciun și a agățat câteva dulciuri pe ramuri, „dar nu mai sunt copii care să le dea jos”, spune el.
Bahmut, iadul pe pământ / „Nu mă gândesc la viitorul meu” - spune el
O altă pivniță, un alt oraș. Dar aici, războiul nu doar pândește, ci lovește, zi și noapte. Bahmut, unul dintre cele mai fierbinți puncte de pe linia frontului din est, este bombardat fără încetare de artileria rusă, iar soldații ucraineni care luptă acolo îl numesc „iadul pe pământ”.
„Bună ziua, eu sunt Gleb”. În fundul unei pivnițe transformate în care locuiesc de opt luni aproximativ douăzeci de persoane, un adolescent de 14 ani, cu fața serioasă a unui om mic, părul scurt și un inel în ureche, întinde o mână fermă vizitatorilor. El este singurul minor; toți ceilalți copii au plecat.
Își petrece zilele aproape exclusiv în pivniță. Doarme până târziu, îi ajută pe bătrâni, are grijă de pisoiul negru care și-a găsit adăpost lângă ei, unde se aude zgomotul exploziilor care devastează orașul.
„Am învățat să recunosc focurile de intrare și de ieșire”, spune Gleb Petrov, al cărui vis suprem este „să meargă la o plimbare cu un prieten”.
Pentru a-și omorî timpul, desenează - „nu le arăt, dar îmi plac” -, încearcă să citească literatură sau se joacă pe telefon atunci când există curent electric.
„Nu mă gândesc la viitorul meu, pentru că nu știu ce se va întâmpla peste o oră, peste două ore sau mâine”, spune băiatul.
Stresul cronic
Zeci, dacă nu sute de copii sunt încă blocați în Bahmut, părinții lor neputând sau nedorind să plece.
„Acești copii au devenit deja adulți”, oftează Katherine Soldatova, voluntară în cadrul unei asociații care a amenajat un adăpost în subsolul unei școli. Un brad de Crăciun, un televizor, căldură... Totul pentru ca ei să se simtă un pic în siguranță.
Dar drumul până la adăpost este extrem de periculos. Doi civili au fost uciși în ultimele zile pe drum.
Dar este o rutină zilnică de care Volodimir, în vârstă de 12 ani, se agață. „Mâncăm acasă, venim aici. De trei ori pe zi”, spune băiatul, cu ochii sticloși.
„Acești copii se află într-o situație de nesiguranță permanentă. Lumea îi poate trăda în orice secundă, totul poate fi distrus într-o clipă”, explică psihologul Aliona Lukiantciuk, de la organizația ucraineană SOS Satul Copiilor. „Dificultatea este că părinții lor sunt și ei stresați, concentrați pe supraviețuire”, spune ea.
Acest stres cronic „afectează concentrarea, resursele cognitive” și poate duce la probleme grave pe termen mediu și lung, subliniază psihologul, care refuză totuși să vorbească despre o generație pierdută.
„Voi încerca să fiu puțin optimistă. Nu există niciun loc sigur în Ucraina, dar doar un procent mic de copii trăiesc pe linia frontului. Aceștia vor trebui monitorizați, dar sunt sigur că mulți vor găsi resursele necesare să depășească situația”, spune ea. (reportaj AFP)
___
1
12
