La doua decenii de la lovitura de stat esuata de la Moscova este bine sa ne reamintim ce a insemnat proiectul leninist si care au fost consecintele prabusirii sale. A fost o tentativa de a institui o ordine inspirata de precepte utopice, de convingerea ca proprietatea privata este diabolica si trebuie distrusa, ca drepturile umane sunt o fictiune burgheza, ca pluralismul este o lozinca a “liberalismului putred”. Paradigma istorica leninista, o reincarnare a maximalismului iacobin, a fost motivata de visul revolutionarii nu doar a economiei si societatii, dar si a conditiei umane in genere. Paradoxal si deconcertant, sunt inca unii intelectuali care sustin necesitatea de a revaloriza, ba chiar de a pune din nou in practica ceea ce ei privesc drept “evenimentul” bolsevic, curajul de a depasi un orizont presupus inchis al imaginatiei istorice. Se afirma ca liberalismul ar fi un demers descarnat,atomizant, fara suflet, incapabil sa tina cont de individ, ceea ce, sa recunoastem, este o expresie a hubris-ului filosofic al stangii radicale. Deci nu totalitarismul striveste individul, ci liberalismul.
O reconsiderare, chiar si a leninismului, este utila cata vreme se respecta adevarul istoric si nu se aluneca pe panta hagiografiilor partizane si a distorsiunilor mitopoetice. Cum observa ziarista rusa Masha Lipman intr-un articol din “Washington Post” din 18 august 2011, nici macar organizatorii puciului din august (Ianaev, Kriucikov, Iazov si acolitii lor) nu au mai simtit nevoia sa invoce, in jalnicul lor comunicat, umbra lui Lenin. Decrepitul slogan, “Lenin a trait, Lenin traieste, Lenin va trai”, nu mai spunea nimic nimanui. Spre a ma exprima heideggerian (ori zizekian), “grandoarea istorica a bolsevismului” era definitiv compromisa si iremediabil epuizata. Sigur, au existat si exista inca nostalgicii vechiului sistem, dar patosul ideologic de-odinioara s-a evaporat definitiv din cauza coruptiei, cinismului si clientelismului care au devorat din interior comunismul. URSS, scria Ken Jowitt, insemna de fapt Uniunea Republicilor Siciliene Sovietice. Imi amintesc de profesorul Alvin Z. Rubinstein, regretatul meu mentor de la University of Pennsylvania, care ma indemna sa recomand studentilor mei de la cursul de “Communist Political Systems” lectura cartii lui Mario Puzo,”The Godfather”. Mitocratia fusese de fapt inlocuita de profitocratie.
Stim astazi cu precizie ca stalinismul a fost urmasul direct al leninismului, copilul legitim al culturii politice bolsevice. Nu a fost asadar, cum sustin unii, un bastard politic si ideologic. Toate institutiile staliniste, inclusiv lagarele de concentrare, au fost intemeiate in timpul vietii lui Lenin. Evident, a fost vorba de o radicalizare a bolsevismului, dar la capitolul persecutarii inamicilor reali si, cel mai adesea imaginari, nu a existat o diferenta esentiala intre Stalin si rivalul sau Lev Trotki. Trotki nu a regretat niciodata ordinul de a-i masacra pe marinarii revoltati de la Kronstadt, in martie 1921. A crezut pana la sfarsitul vietii in mitul infailibilitatii dogmelor leniniste. Hrusciov si hrusciovismul au semnificat o despartire de trasaturile cele mai scandaloase ale stalinismului, nu o ruptura cu traditia bolsevica. Faimosul “Raport Secret” din februarile 1956 continua sa venereze “normele leniniste ale vietii de partid”. Nici vorba sa se recunoasca natura genocidara a stalinismului.
Nu voi nega aici semnificatia istorica mondiala a reformelor gorbacioviste. Dar voi spune ca ele au fost blocate nu doar de rezistenta indarjita a nomenklaturii, ci si de inconsecventele naucitoare ale ultimului presedinte al statului creat de Lenin. Deradicalizarea sistemica nu s-a convertit in transcenderea categorica a pattern-urilor institutionale si a ceea ce se poate numi bolsevismul rezidual. Gorbaciov a incercat sa impace leninismul cu democratia, ceea ce s-a dovedit o imposibilitate. In egala masura, lumea de dupa moartea URSS este, oricum am privi lucrurile, una mai putin primejdioasa. Ceea ce nu inseamna ca nu exista suficiente motive de ingrijorare, inclusiv cele legate de autoritarismul putinist, de eforturile de reconstituire a sferei de influenta ruse in Europa de Est si in alte zone, de agresarea constanta a societatii civile si a jurnalismului independent din Rusia. Spunea Vaclav Havel acum cativa ani: “Prefer o Rusie bolnava unei Uniuni Sovietice sanatoase”. Nu cred ca URSS a fost vreodata sanatoasa, dar inteleg perfect sensul afirmatiei lui Havel. Tocmai de aceea a spus Putin ca disparitia Uniunii Sovietice in decembrie 1991 a fost “cea mai grava catastrofa geopolitica a secolului XX”. Din punctul de vedere al KGB, chiar asa a fost.
“Sfarsitul istoriei” s-a dovedit o iluzie, mai cu seama in lumina razboaielor de secesiune din fosta Iugoslavie si a resurectiei fundamentalismelor religioase, a exclusivismelor etnocentrice si a tribalismelor hipertrofiate in atatea puncte fierbinti ale planetei. Ceea ce Freud diagnostica drept “narcisismul micilor diferente” continua sa faca ravagii. Trumfalismul este intodeauna inadecvat, oculteaza realitatile empirice si impiedica analizele lucide. Va apare in curand in romaneste la editura Curtea Veche cartea profesorului Ken Jowitt “Noua dezordine mondiala”, una dintre cele mai profunde analize ale univerului global post-leninist. O recomand aici cu caldura.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
