Ştiţi ce n-avem noi şi ne trebuie neapărat? Asociaţii de dezvoltare urbană puternice. Ne-ar trebui astfel de organizaţii care să stea cu ochii pe primării şi să le evalueze proiectele şi lucrările şi, mai ales, să stea cu ochii pe risipă. Noi oengiştii ne îngrămădim cu toţii să facem acest lucru la nivel central, uitând de fapt că participarea publică contează cu adevărat la nivel local, acolo unde se află proiectele concrete şi care au nevoie de si de câini de pază (wachdog).
La nivelul Bucureştiului avem câteva organizaţii, dar, să-mi fie iertat, sunt slabe şi acţionează pompieristic aşa cum au făcut-o cu demolările ilegale ale lui Oprescu. Avem nevoie de organizaţii care să verifice sistematic proiectele de lucrări ale administraţiilor de sector cât şi ale Primăriei Generale. Şi să fiu mai concret, să dau un exemplu: cu o ciclicitate anuală sau la fiecare doi ani, arterele principale ale cartierului Drumul Taberei sunt asfaltate fără să fie nevoie! Adică de dimineaţă circuli cu maşina pe un drum ireproşabil, fără o crăpătură sau denivelare, după amiază apar pe trotuare şi în parcări utilaje de râcâit şi asfaltat şi în vreo două luni (sau mai repede) se reasfaltează aiurea cativa kilometrii de drum fără probleme. De aici: risipă, trafic incomod, poluare s.a.m.d. E mai usor sa faci asta decat sa intri printre blocuri, unde sunt gropile si hârtoapele, unde lucrarile sunt mai grele, unde sunt canalizari, parcari, etc. Încă un exemplu: „normele europene” ne spun că un oraş european care se respectă trebuie să aibă benzi pentru bicicliști, cu toate avantajele ecologice ce decurg de aici. O simbioză perfectă a formelor fără fond nu putea fi ilustrată mai bine în altă parte decât în ţara în care apărut o teorie a acestor forme fără fond. Lucrurile stau cam aşa: o primărie ia decizia să tragă benzi pentru biciclişti. Probabil fără vreun studiu de fezabilitate şi cu bani de la bugetul local, nu cu fonduri europene pentru infrastructură, că alea’s mai controlate. O firmă are nevoie de un contract iar lucrurile trebuie urgentate. În loc să se lărgească spaţiul carosabil (căci nu mai este loc fizic, s-au făcut parcări în spic) firma îşi trimite personalul să tragă benzi pe trotuare. Dar fatalitate! Pe trotuare nu este loc pentru că sunt parcate maşini! Firma se grăbeşte, contractul trebuie terminat la timp, mai sunt şi altele de primit, executat, finalizat. Nu e problema firmei că sunt maşini pe trotuare, o fi problema primăriei. Primăria să se ocupe de mutarea acestora, măcar pana se trag benzile cu materialul acela adeziv gălbui. Dar nici primăria nu poate face nimic, o fi problema poliţiei. Nu se ştie. Firma se apucă să tragă benzile ocolind pur şi simplu maşinile. De aici rezultă o linie şerpuită de toată frumuseţea. Ba spre stânga, ba spre drepta. De cele mai multe ori linia coincide centimetric cu spaţiul prin care sunt nevoiţi să se strecoare pietoni feluriţi: bătrâni cărora le este greu să fie mereu „pe fază” la tinerii care se întrec cu bicicletele pe respectiva linie, părinţi îngrijoraţi de siguranţa copiilor care abia învaţă să meargă, liceeni neatenţi şi puşi pe şotii, cum sunt ei şi noi toţi, nebiciliştii. Asta cand nu este trantita in mijlocul trotuarului. La început bicicliştii (tagmă la care aspir şi eu) sunau enervaţi şi enervanţi din trompetele, sonerii, claxoane şi alte dispozitive de semnalat, înjurându-i printre dinţi pe românii ăştia necivilizaţi şi neînvăţaţi să respecte marcajele. Dar oamenii nu aveau opţiuni. Ori se căţărau pe maşini ori o săreau gardurile în grădinile blocurilor, alternative nu erau. Şi aici vine întrebarea mea: cine e dobitocul acela care a semnat lucrarea de recepţie a unei astfel de grozăvii? Chiar nu există nici un fel de responsabilitate?
Pai dacă nu se responsabilizează ei, să-i responsabiliză noi. Cum? Păi mai întâi trebuie să ne organizăm. Şi de aici începem să o dăm din colţ în colţ. “Eu n-am timp”, “eu nu mă asociez cu X că are interese ascunse”, “nu e treaba mea căci eu plătesc impozite” şi aşa mai departe. Anii trec, primarii mituiesc în campanie şi alegerile nu ne rezolvă problemele. Ei bine, nişte ONG-uri incoruptibile setate pe primării cred că ar face diferenţa. Să le ceară informaţii, să-i dea în judecată în locul nostru, să aţâţe DNA-ul pe ei, să-i sâcâie, de asta avem nevoie. Dar iar fatalitate! Organizaţiile acestea nu au nevoie numai de entuziasm şi voluntariat să funcţioneze, au nevoie de … bani. O contabilă costă, un avocat, oamenii care să meargă pe teren costă şi aşa mai departe. Eu am înfiinţat un ONG (în alt domeniu) şi cu toate că n-am fost singur a fost extrem de greu. Pe scurt, nu există finanţări pentru aşa ceva. Fondurile europene finanţează fel de fel de năzbâtii dar nişte organizaţii de dezvoltare comunitară care să păzească bugetele publice şi care să propună soluţii şi să implice cetăţenii nu finanţează. Companiile cu bani mulţi au proiecte de responsabilitate socială şi în domeniul dezvoltării urbane dar ele nu ar da bani pe proiecte care să sustina salariul unor oameni care s-ar lua la luptă cu autorităţile. Sau care ar propune soluţii deştepte la diversele probleme. Ei fac petreceri, culeg gunoaie, se dau cu bicicletele, fac hărmălaie, ne distrează. Trebuie să fie vizibili, se implica in felul lor!
Deci, am rămas tot noi. Noi am putea finanţa astfel de organizaţii. Noi trebuie să o facem căci o facem pentru noi. Eu personal aş direcţiona 2% din impozitul datorat satului către o astfel de organizaţie dar eşuez să o identific. Aş dona şi vreo 200 de lei pe an dacă aş vedea măcar un proiect contestat şi un proces de solicitare de informaţii deschis. De la mai mulţi s-ar strânge suficient. Cheia succesului nu poate fi decât la un grup de oameni integrii, idealişti dar determinaţi, capabili să se organizeze şi să ne convingă. Ei trebuie să fie stabiliţi la nivel local şi legaţi de comunitatea din care fac parte. Un ONG care astăzi e în Iaşi şi mâine e la Timişoara, nu este soluţia.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
