Ce fac ONG-urile din ţară şi din Europa în sprijinul ţiganilor aflaţi azi în Occident – te întrebi, în timp ce constaţi prestaţiile jalnice ale multora dintre reprezentanţii acestei etnii în toate ţările vestice.
Pornind de la cele câteva impresii de călătorie la Paris ale simpaticului blogger Hotnews Dan Popa şi, mai ales, de la reacţiile de pe forum, mi-am spus că merită să readuc în discuţie problema ţiganilor. Nota bene: le spun ţigani şi nu rromi fiindcă aşa îşi spun majoritatea ţiganilor din ţară şi din Occident cu care am discutat, iar denumirea nu este nicidecum peiorativă. De câteva luni sunt în Belgia pentru studii şi am călătorit un pic prin împrejurimi, inclusiv o săptămână la Paris. Te şochează, evident, prezenţa masivă şi ubicuă a ţiganilor proveniţi din România – şi, ştim bine, întreaga Europă este la rândul ei siderată.
“Mutul a grăit iar mulţimile se minunau”
Prima mea vizită la cea mai importantă biserică din Bruxelles, La Cathedrale Saint-Michel, a stat sub aceeaşi zodie a consternării. Eram pentru întâia oară în Belgia şi în Bruxelles şi, din interese profesionale, dar în primul rând spirituale, mi-am spus că este natural să încep cu acest spaţiu sacru. După ce urc scările şi dau să intru pe uriaşa uşă a catedralei, mă întâmpină o ţigancă aşezată pe jos pentru a cerşi – tocmai îşi ştergea la fund copilul, măricel, de 3-4 ani… Ce e drept, copilul avea şi o tentativă de pampers, dar “spectacolul”, desfăşurat tocmai acolo la intrarea în catedrală, a fost mai mult decât dezagreabil. Fiindcă am intenţionat să o fotografiez, am încasat şi o înjurătură ca la uşa cortului (n-am vorbit deloc, nu ştia că sunt român). Te întrebi, pe bună dreptate, dacă un om obişnuit din România priveşte dezgustat, ce-ar trebui să fie în mintea şi inima occidentalului, care, totuşi, nu era familiarizat până ieri cu asemenea scene…
Ţiganii est-europeni veniţi în vest, preponderent români – dar am întâlnit şi bulgari, unguri, sârbi – au ocupaţii foarte clar delimitate. Femeile măritate începând de la 16-18 de ani cerşesc, însoţite de bebeluşi; bărbaţii care au o brumă de talent cântă pe stradă, prin metrouri, pe la terase etc., dar statistica arată că foarte mulţi ţigani bărbaţi fură, tâlhăresc, fac înşelăciuni…; adolescenţii şi copiii mai măricei practică un soi de cerşit-înşelăciune, fenomen asupra căruia o să insist mai jos. Mi s-a întâmplat şi în Bruxelles doar de câteva ori, dar la Paris în fiecare zi, să-i întâlnesc în două ipostaze:
(1) Un adolescent sau chiar un copil de 10-12 ani vine prin metrou sau tramvai şi împarte fluturaşi pe care este scrisă în câteva fraze o poveste lăcrimoasă cum că ar avea pe cineva bolnav. Nu vorbeşte, fiindcă nu ştie decât câteva cuvinte în franceză. Dar dacă-l întrebi pe neaşteptate în româneşte de unde este (am făcut-o de câteva ori) îţi zâmbeşte complice sau chiar îţi spune, aproape mândru, din ce parte a ţării provine. Se înţelege că toată sceneta nu este decât o acoperire ca să facă rost de ceva monede, care, adunate zilnic, nu-s deloc bani puţini. Cum lumea din metrou sau tramvai este obişnuită cu astfel de tertipuri, prestate inclusiv de cerşetorii băştinaşi, impresionant de numeroşi în Paris, sentimentul foarte clar este că, de mila copilului, acceptă jocul.
(2) Mai grav este ceea ce mi s-a întâmplat în Paris. În zonele importante – Centre Pompidou, Musee du Louvre etc. -, pline-ochi de turişti, eşti abordat de unul sau mai mulţi adolescenţi… muţi! Tinerii îţi arată prin semne aproximative că strâng bani pentru o organizaţie specifică. Om păţit, am cerut, fireşte, o legitimaţie fiindcă hârtia pe care ţi-o bagă tânărul sub nas este banal să o falsifici. La o asemenea cerinţă, reacţiile sunt diferite. Pare să fie un pas neluat în calcul, mai ales dacă faci o solicitare în franceză sau engleză. Unii îţi întorc pur şi simplu spatele, alţii se străduie să te mai prostească pe “muţeşte” o vreme. După ce am înţeles cum stă treaba, i-am întrebat direct în româneşte de ce fac pe muţii – evident, omul se deconspiră rapid. Unii te înjură, alţii râd prosteşte că, iată, de data asta nu “l-au făcut” pe fraier. Câtorva tineri de vreo 13-15 ani le-am spus că-i duc la poliţie. Şi ce-o să-mi facă poliţia? mi-a râs în nas cineva, înjurându-mă (se pare că, într-adevăr, legislaţia este permisivă cu minorii). Sincer, am fost şocat. Mai ales pentru faptul că acest fenomen este destul de răspândit şi că poliţia franceză nu ştie sau tolerează asemenea înşelăciuni. Până la urmă sunt aduse în derizoriu acele acţiuni ale ONG-urilor care chiar fac muncă onestă de fundraising în sprijinul oamenilor cu dizabilităţi…
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
