Sfântul Sinod, în speţă Patriarhul Daniel, a cărui voce a rămas, de ceva vreme, singura care se mai aude într-o adunare tristă, se află în faţa unui pariu. Alegerea noului arhiepiscop de Cluj reprezintă, poate, cea mai importantă şansă pentru patriarh de a demonstra că, spre deosebire de predecesorii săi, poate fi un om liber şi, doar datorită libertăţii sale, puternic.
Controlat de regimul comunist şi, după revoluţie, angajat într-un nefericit concubinaj cu guvernele neo-comuniste, patriarhul Teoctist, la astfel de alegeri, respecta cu fidelitate ordinele primite pe linie politică. Fără îndoială, nici fostului mitropolit al Moldovei nu-i va fi plăcut obedienţa aceasta dezgustătoare faţă de politrucii vremii, pe care Teoctist o impunea ierarhiei. Acum, când el însuşi este patriarh şi, în tăcearea mormântală a celorlalţi, doar vocea lui se mai aude, când este atacat din toate părţile, posibil pe nedrept, datorită unor angajamente trecute sau inexistente, ar fi cazul să ne demonstreze că avem un patriarh care gândeşte în logica Bisericii. Un asemenea patriarh simte că acel principiu al sinodalităţii, atât de intens discutat şi bagatelizat, nu mai există acolo unde unul dispune şi ceilalţi aprobă, fie şi prin vot secret. Iar cele două nume propuse pentru a-l succeda pe Bartolomeu Anania sunt, în egală măsură, cea mai cumplită ameninţare la adresa sinodalităţii. Acolo unde nu există păreri contradictorii, chiar divergenţe, nu există dezbatere. Unde nu există dezbatere, nu există sinodalitate. Indiferent dacă a fost sau nu pe plăcul Patriarhului Daniel, indiferent de laudele şi de reproşurile care i-au fost aduse, Bartolomeu Anania a fost, mai întâi de toate, o conştiinţă şi singura voce între cincinzeci de oameni lipsiţi de personalitate. Fiind singurul care-l contrazicea pe patriarh, era şi singurul care asigura ca acest principiu al sinodalităţii să nu fie doar un mit.
Andrei Andreicut, căci acesta se pare că este favoritul pentru Cluj, este o decizie aparent elegantă a patriarhului, însă deloc nevinovată. Ardelean fiind, prin alegerea lui s-ar respecta hatârul ardelenilor şi, totodată, nu i s-ar mai reproşa patriarhului că a pus la Cluj pe unul dintre oamenii săi fideli. Cei care gândesc astfel, uită că patriarhul nu mai are rivali, ci doar supuşi. Greşim dacă vedem în Andreicuţ victima unui joc de culise din trecut. În faţa alegerii pentru scaunul de la Cluj, Andreicuţ rămâne acelaşi personaj şantajabil pentru angajamente trecute. De asemenea, va avea întotdeauna asupra sa vina loviturii de graţie pe care i-a aplicat-o binefăcătorului său, Emilian Birdaş, pentru a-i lua locul. Deşi profesor universitar, arhiepiscopul Alba Iuliei face parte din tristul şir de ierarhi care, datorită poziţiei ecleziastice, au intrat cu forţa în lumea academică. Ori, e deja prea penibil ca un astfel de om să ocupe locul pe care, până nu demult, a stat un munte de demnitate, care nu a acceptat propunerea de a fi membru al Academiei Române. Totodată, resortul intelectual al arhiepiscopului Andrei, fie el şi profesor universitar, va face un real detriment Bisericii, când, în cetatea multiculturală a Clujului, exponentul Bisericii se va dovedi un amator. Altminteri, la Alba Iulia, arhiepiscopul Andrei îşi poate păstra figura de om cumsecade şi îşi poate continua activitatea frumoasă pe care a început-o.
Irineu Bistriţeanul a apărut în discuţie doar datorită afinităţilor unor preoţi din Cluj pentru acest ierarh. În cazul lui, e de ajuns să amintim doar tristul eveniment de la Pucioasa, pe care l-a format şi, mai apoi, l-a încurajat, fie şi tacit. O asemenea alegere ar fi o glumă proastă din partea sinodalilor, iar membrii sectei de la Pucioasa-Glodeni ar jubila de bucurie pentru că profeţia de acolo s-a împlinit.
Cât despre arhiepiscopul Ioan de la Harghita, om cumsecade, al cărui nume a mai fost vehiculat în povestea asta, nu mai are rost să vorbim. E clar că de un altfel de om e nevoie la Cluj.
Citeste si comenteaza pe Contributors.ro
