Recent, am participat la o întâlnire între rectorul Universității din București și colegii săi – și ai mei – cercetători. Dezbaterea, care a urmat unei prezentări de final de prim mandat, s-a dovedit vivace și instructivă. O chestiune ridicată repetat din rândurile auditoriului, poate chiar tema cea mai frecventă, a privit susținerea de Universitate a taxelor de publicare în revistele științifice. O colegă, redactoră la revista unei importante edituri internaționale, a observat că taxa de publicare se apropie de 6000 de Euro, cu eventuale reduceri până spre 4000 – condiții în care doctoranzii la UB nu ar avea acces la jurnalul în cauză. (UB oferă fiecărui membru o sumă anuală paușală de 1400 Euro, impunând anumite condiții de calitate a revistelor.) La rândul său, un coleg care lucrează la un centru de cercetare de succes a remarcat că alte universități din țară finanțează în totalitate așa-numitele „taxe de procesare” a articolelor științifice. Tema a fost preluată și de alți participanți.
Pesemne că subiectul și preocuparea care îl învăluie par firești celor care și-au petrecut ultimii ani în mediul universitar de la noi. Făcând un pas înapoi, însă, situația are un aer neverosimil.
În lumea internațională a cercetării, și în special la principalele edituri științifice (suita clasică Springer, Elsevier, Taylor & Francis, Wiley, Sage, Cambridge UP, Oxford UP ș.a.m.d.), există nenumărate jurnale în care publici fără să plătești. Și nu oriunde, ci în reviste din toate categoriile de prestigiu, de la cele mai renumite până la cele modeste prin comparație (totuși, respectabile). E drept că, fără plata unei sume de bani la publicare (taxa de procesare), articolul nu va fi întotdeauna imediat disponibil cititorului interesat. Lucrarea va putea fi accesată gratuit, totuși, de majoritatea colegilor din instituiții de cercetare, care se bucură, în România și aiurea, de acces la baze de date științifice destul de cuprinzătoare. În plus, de ceva vreme încoace, autorii acceptați de revistele științifice au în general dreptul de a posta o versiune draft (preprint) a manuscriselor pe pagina proprie găzduită de, spre exemplu, ResearchGate sau Academia.edu, două portaluri gratuite larg răspândite în lumea cercetării.
De fapt, dacă știi să cauți, găsești și reviste independente – publicate de universități și institute diverse, societăți științifice, grupuri de cercetare, ori în altă formulă – unde îți poți plasa gratis publicațiile, odată ce au trecut de obligatoriul peer review, fără restricții semnificative privind accesul de către terți. Unele (destule) dintre aceste jurnale sunt și înregistrate („indexate”) în baze de date de cercetare, adică pot fi reperate relativ ușor de alți cercetători interesați de subiect. Avem și noi câteva astfel de jurnale în România; cel puțin o parte dintre ele sunt onorabile. (Mai există și alte formule – de tip arXiv și spin-off-urile sale disciplinare, sau SSRN –, care te scutesc și de peer review, dar astfel de arhive electronice deschise nu îți oferă „firma” unei reviste științifice, importantă la nivel formal.)
Pe scurt: ca autor, dacă simți că ai ceva de spus în nișa ta de știință și cauți o revistă de profil, opțiunile sunt astăzi multiple. Nu te costă nimic. Nu trebuie să suferi vreo atingere la prestigiu (dimpotrivă: cele mai bune reviste din lume îți oferă serviciile lor fără bani). Articolele pot fi, cu mici excepții, accesate de terți într-o formă sau alta. Publicarea nu îți este condiționată de vreo afiliere formală sau de vreun titlu. Procesul de depunere a manuscrisului este simplissim. Totul e ca articolul să treacă cu succes printr-un proces de peer review, adică să primească OK-ul unor colegi de breaslă pe care, din fericire, nu îi cunoști și care nu te cunosc.
Și, atunci, de ce preocuparea colegilor mei de a publica pe bani grei, din buzunarul universității și uneori chiar din cel propriu?
Răspunsul necesită o incursiune prin criza modelului tradițional de publicare științifică. Sursele crizei sunt complexe, dar pot fi rezumate în modul următor. Pe măsură ce numărul jurnalelor academice a crescut, în perioada postbelică de expansiune susținută a cercetării și de masificare a învățământului superior, revistele au fost concentrate în portofoliile principalelor edituri de profil. În timp, numărul editurilor a scăzut (vezi lista anterioară), mai ales prin fuzionare sau ca urmare a preluării de publicații de la asociațiile științifice internaționale și de la editurile universitare. În același timp, accesul cercetătorilor de profesie la publicații a devenit tot mai costisitor. Bibliotecile organizaționale – ale universităților, institutelor, societăților științifice – sau municipale (în țările mai bogate) și-au putut permite tot mai greu costurile umflate ale abonamentelor la „pachete” de sute sau mii de periodice imprimate de Elsevier, Springer etc. Până și Harvard s-a plâns de sumele exorbitante. Universități renumite au inițiat boicotarea unora dintre edituri sau au redus cuprinderea abonamentelor.
Nemulțumirea resimțită de comunitatea de cercetare față de modelul abonamentelor la resursele științifice a fost cauzată și de percepția că editurile oferă servicii, în fond, extrem de modeste. Partea covârșitoare a cercetării care stă la baza articolelor este finanțată public. Redactorii jurnalelor, cărora le revin deciziile editoriale și susținerea procesului de evaluare a articolelor, sunt adesea neplătiți (în majoritatea domeniilor științifice) ori compensați nesemnificativ. Cei 3-4 referenți (peer reviewers) ai unui articol fac muncă voluntară, știind că vor avea, la rândul lor, nevoie de colegi dispuși să facă același lucru. Spre deosebire de redactori, referenții nu se bucură nici măcar de faima asociată activității lor, căci rămân anonimi. (Las la o parte eforturile recente, foarte modeste, de a acorda „recunoaștere” referenților.)
Or, în asemenea condiții, ce fac editurile? Nu mare lucru. Chiar și la începutul anilor 2000, marile edituri nu asigurau uneori nici măcar corespondența între aspiranții la autorat și redactori. (Am prins vremea în care trebuia să trimiți în plic, peste mări sau Ocean, un articol tipărit în 3 sau 4 exemplare; și nu către sediul marii edituri, ci la universitatea redactorului-șef al revistei.) Editurile se ocupau de machetare, de corectura finală, de tipărire, de distribuție, proces în schimbul căruia deveneau și singurii titulari ai drepturilor asupra unor obiecte (articolele) produse cu banii – și sudoarea – altora. Privind în ansamblul procesului de cercetare, editurile nu făceau mare lucru, dar se bucurau de profituri enorme.
Costurile nejustificabile ale abonamentelor instituționale au devenit cu atât mai evidente în epoca răspândirii internetului, adică în jurul anului 2000. Orice cercetător din Vestul informatizat își putea pune rezultatele cercetării direct „pe net”, adică pe blogul propriu, pe pagina organizațională, în arhiva societății științifice. Mulți au scurtcircuitat astfel, ce-i drept doar ocazional, parcursul lent, obositor, uneori frustrant al publicării într-un jurnal cu referenți. Unii au demarat chiar reviste academice online.
În acest context a luat ființă – în Vestul informatizat, adică mai ales cel anglo-american – mișcarea „pentru acces deschis” (open access, OA). În mod semnificativ, tema costurilor prohibitive ale abonamentelor la resurse științifice a fost extinsă către miza mai amplă a accesului neîngrădit la rezultatele cercetării. Neîngrădit nu doar pentru abonații la o bibliotecă universitară, ci și pentru cetățenii obișnuiți, cercetătorii amatori, angajații companiilor comerciale sau ai organizațiilor publice.
Editurile științifice s-au adaptat, cum era de așteptat, la tehnologiile noi. Astăzi, practic toate revistele sunt publicate (și) în format electronic; depunerea manuscriselor, evaluarea și comunicarea redacțională se petrece pe platforme specializate; arhivele de articole sunt disponibile online; au apărut servicii „editoriale” noi (de căutare, indexare, identificare de citări, rezumare de trenduri și de conținut științific) ș.a.m.d. Totodată, a explodat radical și fenomenul amintit la începutul acestui text – publicarea pe bani. O bună parte din această reformatare a instituției publicării științifice, și mai ales partea privind publicarea contra cost, se datorează mișcării OA.
Mișcarea pentru acces deschis nu poate fi descrisă adecvat într-un spațiu scurt, mai ales că, strict vorbind, nu s-a limitat la conținutul științific (Wikipedia oferă un rezumat detaliat și competent). În plus, există încă variații substanțiale între practicile din domenii diferite ale științei. În contextul de față, m-aș limita la a spune că mișcarea a adus câteva schimbări cheie în publicarea științifică. Mai întâi, a schimbat substanțial regimul relațiilor dintre autori și edituri (publishers). A introdus noi instrumente juridice care reglementează convenabil pentru autori o gamă de drepturi de proprietate intelectuală, inclusiv de diseminare. Așa-numitele „licențe” deschise ale Creative Commons (CC) reprezintă formula cea mai cunoscută. Printre rezultate se numără și sistemul actual de clasificare a revistelor științifice din perspectiva accesului.
Pe aceeași linie, mișcarea a impus caselor editoriale, în virtutea instrumentelor amintite dar și mai general, anumite practici legate de libera diseminare necomercială a articolelor, chiar și în condiții de acces „închis”. Astfel că, astăzi, majoritatea cercetătorilor pot pune la dispoziția celor interesați, pe o pagină web pe care o administrează singuri, o variantă a articolului acceptat spre publicare într-o revistă fără acces deschis: fie manuscrisul depus inițial pentru evaluare (preprint), fie varianta acceptată însă neprocesată de editură (postprint).
Altă schimbare esențială în regimul de publicare științifică ține de implicarea actorilor instituționali în sprijinirea accesului deschis. Agențiile publice care finanțează cercetarea, inclusiv Comisia Europeană, impun câștigătorilor de proiecte, de multă vreme, condiții de publicare deschisă. Organizațiile de cercetare s-au aliniat și ele, atât în privința acordării de fonduri pentru proiectele interne, cât și în cea a susținerii financiare pentru autori. În plus, destule universități sponsorizează reviste OA „de casă” sau arhive cu publicațiile membrilor.
În fine, mișcarea pentru acces deschis a introdus o formulă alternativă de finanțare a publicării științifice: modelului de abonament instituțional descris anterior (cunoscut și drept „cititorul plătește”) i s-a adăugat o schemă nouă – „autorul plătește”. Plata serviciilor editoriale de către autor asigură, la schimb, lectura liberă pentru toți cititorii. În esență, funcționează ca o taxă fixă, plătită în avans, în contul tuturor „accesărilor” viitoare.
Ideea că cercetătorii vor avea opțiunea de a își plăti singuri lucrările a ridicat două mari obiecții, ambele predictibile: că taxele de publicare vor crește substanțial în timp, înlocuind problema accesului la lectură cu cea a accesului la publicare; că, pentru a își maximiza profiturile, editurile / revistele vor face rabat de la calitate.
Logica economică a sistemului „autorul plătește” a fost expusă succint astfel. În sistemul clasic de publicare, bazat pe abonamentele organizaționale achitate de „cititori” (biblioteci), serviciile editoriale cumpărate reprezintă, din perspectiva plătitorului, bunuri complementare: accesul la un articol publicat într-o revistă de calitate nu scade interesul față de articolele pe același subiect apărute în jurnale de calitate inferioară. Cercetătorii au nevoie să cunoască cât mai mult din ce s-a publicat la temă și organizațiile lor vor plăti pentru a consuma în consecință (asemenea, să zicem, unui colecționar de unicate). Ca atare, editurile, și-așa puține la număr și ușor de cartelizat, nu se află în competiție, deci prețurile pot fi umflate. Atunci când autorul plătește, în schimb, el achiziționează un bun de substituție: dacă un jurnal nu are un raport cost / renume mulțumitor, autorul va căuta o revistă de prestigiu comparabil cu un tarif de publicare mai mic. Competiția va ține prețurile sub control.
Logica economică descrisă mai sus funcționează dacă sistemul de abonamente este înlocuit complet de plata la autor. Dar, într-un sistem combinat, cum este cel de acum, avantajele financiare pentru contribuabil nu sunt evidente. Dimpotrivă: sistemul de abonamente rămâne indispensabil, iar taxele pentru publicare cresc. Tariful exorbitant de publicare a unui articol menționat la începutul textului nu este tipic, dar nici vreo raritate; sume de 2-3000 Euro sunt comune. Iar estimările arată că principalele națiuni producătoare de știință cheltuie tot mai mult pentru a asigura taxele de publicare, în parte fiindcă numărul de articole publicate a crescut masiv. Sunt aceste cheltuieli suplimentare justificate de beneficiile accesului deschis la o bună parte din rezultatele cercetării? Calculul nu poate fi unul simplu.
A doua îngrijorare privind sistemul „autorul plătește” ține de reducerea calității. Dacă autorii cumpără publicarea, au spus scepticii, atunci jurnalele au tot interesul să „vândă” cât mai multe articole. Aceasta ar duce la o cursă pentru coborârea standardelor. Adepții OA au contraargumentat că, atunci când își plătesc articolul, cercetătorii cumpără nu atât serviciile editoriale, cât prestigiul oferit de egida jurnalului. Prin urmare, revistele de renume – câștigat prin recunoașterea acordată în timp de comunitatea științifică – se vor îngriji să își conserve prestigiul, care justifică și un tarif eventual ridicat. Revistele de pe etajele imediat inferioare vor ținti un raport convenabil între venituri și blazon. Iar jurnalele care publică cercetări slabe vor publica, inevitabil, ieftin, fiind așadar stimulate să crească calitatea pentru a putea spori prețul. Toate segmentele de calitate vor fi deservite.
Realitatea s-a arătat mai complicată. În realitate, plata publicării la autor a șubrezit radical o normă nescrisă în comunitatea științifică: cercetătorii publică dacă au ceva semnificativ de spus, indiferent de accesul la resurse financiare; iar revistele își extrag profitul negociind cu fondurile organizaționale, nu cu autorul individual. Drept urmare, într-un interval de numai 7 ani de expansiune a OA, numărul total de articole publicate anual de principalele edituri științifice internaționale, mai vechi și mai noi, a crescut cu aproape 50%. Pentru anumite edituri, creșterea a fost de 6-10x. Acestor edituri li s-au adăugat nenumărați publishers și jurnale independente noi. Aceeași analiză arată că măsuri indirecte ale calității jurnalelor, precum viteza de publicare sau procentul de articole apărute în numere speciale (care se supun unor rigori de evaluare comparativ scăzute), au evoluat în mod suspect în perioada amintită.
Dar o bună parte din problemă ține chiar de definirea calității. Desigur, evaluarea calității unui rezultat științific presupune judecarea sa directă, însă prestigiul jurnalului în care rezultatul a fost publicat reprezintă o bună măsură alternativă, deși indirectă. (Mai scutește și din judecata individuală subiectivă.) Această formă de evaluare indirectă depinde, însă, de existența unui consens viguros privind revistele importante în rândul comunităților de cercetători dintr-un domeniu sau o nișă de cercetare. În sistemele de cercetare avansate, consensul a existat și încă mai există. În sistemele „emergente”, consensul lipsește la nivelul comunității științifice relevante (lipsește, desigur, și evaluarea directă a rezultatelor cercetării). Consensul a fost suplinit de indicatori scientometrici (factorul de impact, scorul relativ de influență ș.a.m.d.) care caută să măsoare calitatea jurnalelor independent de evaluarea directă din partea comunității științifice relevante. Pentru o vreme, strategia a funcționat, cât de cât. Dar, ca orice măsuri indirecte și întrucâtva artificiale transformate în standarde oficiale pentru angajare, promovare, premiere, ori finanțare, indicatorii devin relativ ușor de (de)jucat. Inflația recentă a indicatorilor de calitate a revistelor academice, laolaltă cu strategiile dubioase care au făcut-o posibilă, ridică semne de întrebare cu privire la utilitatea celor dintâi de-acum înainte.
A scăzut, așadar, în ansamblu, calitatea publicațiilor științifice? Chiar lăsând dificultățile conceptuale la o parte, e greu de răspuns cu siguranță. Într-un sens, aceasta este și problema, așa cum am sugerat într-un articol publicat anterior pe această platformă: nu știm. Pesemne că nu prea știm nici măcar cum am putea răspunde cu un grad de certitudine ridicat. Știm doar că, în știință, a crescut substanțial zgomotul.
Ce înseamnă toate acestea pentru un sistem de cercetare modest, ca cel românesc; și pentru o universitate de prestigiu național, ca universitatea mea? Revin, după încă un scurt ocol, la istorioara cu care am deschis articolul.
Nimeni nu și-a închipuit, în comunitatea OA, că autorii care plătesc pentru publicarea articolelor proprii vor scoate bani din buzunar. Viziunea originară a fost alta, inspirată din instituționalizarea cercetării în sistemele mature. Marea parte a cercetătorilor care publică obțin oricum, în urma participării la competiții de proiecte, sume pentru cercetare de la agențiile de finanțare sau din alte surse. Dacă o parte comparativ foarte redusă din aceste fonduri ar fi îndreptate către plata taxelor de procesare a articolelor generate de cercetarea deja finanțată, rezultatele ar fi accesibile tuturor. Această perspectivă integrează sprijinirea publicării în ansamblul vast al procesului de cercetare, a cărui finanțare presupune, de fapt, susținerea întregii infrastructuri științifice: de la formarea de noi cercetători și echipe de cercetare, la crearea de rețele internaționale, la achiziția de echipamente, la continuarea timp de decenii a programelor de cercetare promițătoare etc. Achitarea taxelor de publicare reprezintă doar o piesă minusculă în mozaic.
În România (și nu numai), finanțarea publicării articolelor păstrează o legătură foarte firavă cu logica anterioară. Dacă cea din urmă ar fi funcționat, cercetătorii UB prezenți la întâlnirea cu rectorul nostru nu ar fi resimțit nevoia susținerii taxelor de publicare de către Universitate. Sumele respective ar fi fost, în mare parte, asigurate prin fondurile din proiecte. Iar cercetătorii care, într-un moment anume, nu ar fi dispus de fonduri pentru cercetare ar fi avut la îndemână, oricum, mulțimea de reviste unde publici gratuit, în regim de acces închis sau deschis.
Banii cheltuiți astăzi de universitățile românești (și nu numai) special pentru sprijinirea taxelor de publicare nu servesc sporirii cercetării de calitate, și nici măcar comunicării propriu-zise a cercetărilor întreprinse. _citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
