O revelaţie esenţială este că sufletul nu există (mai exact, nu se formează) decât la anumite viteze.

Doru Valentin CăstăianFoto: Hotnews

Citeşti o carte, te înstrăinezi în ea, iei un contact mai blând sau mai violent cu alte perspective.

Într-adevăr, tehnologia cărţii a oferit un spaţiu enorm pentru întâlnirea alterităţii.

Închizi cartea, izbit de alteritate, de noutate, de insurgenţa mută a lucrului la care nu te-ai gândit şi a ideii care (te) pune sub semnul întrebării.

E esenţial acum să ai timp. Timp să închizi cartea şi să te laşi blând în reveria tulbure pe care ţi-a provocat-o.

Timp să laşi să lucreze în tine otrava pe care a strecurat-o.

Timp să laşi lupii care îţi păzesc certitudinile să revină mârâind la o stare nebelicoasă.

Timp să întrerupi litaniile interioare pentru a auzi în templu vocea străină, vocea tunetului.

Sedimentele acestor lupte sunt substanţa sufletului.

Sufletul este de la bun început un halou într-un interstiţiu, groapa virtuală care se naşte prin confruntarea cu alteritatea. Res cogitans nu e o substanţă. Pentru omul fiecărei zile, el se naşte din dialog, din întâlnirea cu străinul ascuns în fiecare dintre cei care îi sunt familiari. Cultura primară e un mediu nechestionat şi formator într-un sens restrâs, cultura formală, elaborată, e un mediu secund, mai strucurat, mai eficace. Cărţile sunt jaloane în acest uriaş spaţiu virtual al literaturii. Acelaşi lucru îl putem spune despre picturi, sculpturi, muzici, despre tot ceea ce, într-o accepţiune clasică, alcătuieşte cultura. Dar eu voi vorbi îndeosebi despre cărţile de literatură.

În lumile virtuale în sens digital, acest timp nu ni se dă. Timpul e mereu prea scurt, timpul reflecţiei este în permanenţă refutat, dezavuat, transformat în cost. A nu fi imediat reactiv devine un handicap şi un semn de inadecvare.

Efectul nu e doar babilonia pe care o cunoaştem, faptul că lumea devine un puzzle grotesc, o combinaţie de Dali şi Bosch. Rezultatul e că balonul de săpun al sufletului se sparge, identitatea se aplatizează, simfonia interioară devine o disfonie sinistră.

Fără răgaz nu există suflet.

*

Conform unei înţelepciuni comune şi nu lipsite de un dram de plauzibil, virtualul este eveniment, are aparenţa unei lebede negre, a unei neaşteptate emergenţe.

Textul care urmează încearcă să argumenteze poziţia contrarie. Virtualul este parte a condiţiei umane, virtualul ne-a însoţit în permanenţă, el ţine de structura primară a apartenenţei la lume şi de datele constitutive ale locuirii umane.

Identitatea nu se constituie de la început decât sub forma unei relaţii şi a unei circulaţii.

Identitatea, ca prezenţă la sine este un deziderat şi un ideal. Forma ei primară şi efectivă este dispersia, dialogul şi negocierea. Oamenii trăiesc de la bun început în medii culturale, identitatea lor se conturează încă de la început printr-un gest de autoalienare şi regăsire. Vorbesc pentru a trimite ceva din reprezentările mele interne către ceilalţi, unde ele sunt evaluate, apreciate, confirmate, infirmate, discutate, negociate în cadrul unui proces circular în care elementul străin revine la sine, dialectic, hermeneutic, pentru a îmbogăţi şi a da adâncime şi complexitate unui eu. Este ceea ce ne explică ontologia inseparabilă de hermeneutică (în maniera lui Heidegger), dar şi hermeneutica inseparabilă de ontologie. În treacăt fie spus, vedem aici unul dintre rosturile teologicului. Dumnezeu e orizontul infinit dezirabil al unui sens dincolo de interpretare, al unei identităţi dincolo de negocierea socială, dar şi locul, incandescent şi împăcat cu sine, al coincidenţei sensului cu prezenţa.

*

Prima marcă a virtualului este concreteţea, orice mediu virtual presupune o infrastructură fizică. Poate fi urma neurologică a unui gând, poate fi cartea, tăbliţa cerată sau ecranul computerului.

În al doilea rând, infrastructura fizică a unui mediu virtual asigură existenţa a cel puţin o reţea, însă cel mai adesea a unei reţele de reţele.

În al treilea rând, reţelele (de reţele) pot funcţiona ca o lume în interiorul lumii. Astfel, obiectele virtuale îşi depăşesc simpla structură de obiecte aparţinând lumii, devenind obiecte care aparţin simultan mai multor lumi. Astfel, o carte este un obiect în interiorul lumii, dar şi un suport pentru sensul care funcţionează într-o reţea de sensuri. Lumea virtuală (de ordinul 2) are raporturi complexe cu lumea de „reală” (de ordinul 1).

Câteva observaţii: Luând cazul trivial al unei cărţi, una de beletristică, să spunem, descoperim următoarele niveluri de existenţă şi următoarele raporturi:

1. Cartea există ca obiect fizic în lumea de ordinul 1;
2. Cartea există ca obiect virtual într-o reţea de sensuri (de aceea, în calitate de obiect virtual, cartea nu e constrânsă la o existenţă pur fizică. Cartea electronică este sens în calitate de obiect virtual şi un ansamblu de coduri de programare în lumea 1;
3. Obiectul virtual (din lumea de ordinul 2) se cuplează cu lumea de ordinul 1 într-un proces normal, circular, hermeneutic; astfel, autorul scrie pentru a se înţelege şi a se construi pe sine, cititorii citesc pentru a se înţelege şi a se construi pe sine, actul egopoietic 1 şi actul egopoietic 2 se implică circular într-o reţea de procese al căror ansamblu formează cultura;
4. În acest fel, actul cultural se vădeşte a nu fi nici pur individual, nici pur social, ci mai degrabă un dispozitiv care conectează una la alta lumile de ordin diferit, permiţând jocul infinit dintre individualitate şi colectivitate, dintre creaţia de sine şi alienare.
5. Astfel, identitatea nu este prezenţă la sine, aşa cum alienarea nu este absenţă de la sine: orice identitate presupune înstrăinare, orice înstrăinare presupune posibilitatea identităţii. Autenticul devine o cale de mijloc între extreme determinate mai degrabă estetic, decât metafizic. Inumanul devine fiara lipsită de darul vorbirii (vorbirea şi memoria fizică creează premisele primului mediu virtual), dar şi lipsa oricărui chip definit în interiorul arhivei. Fiara şi fantoma de hârtie (Don Quijote) sunt capetele spectrului.

*

Apariţia scrisului a produs un tip special şi radical nou de reţele culturale, care au deschis noi posibilităţi pentru construcţia interiorităţii şi a socialului. În interiorul reţelelor scriptice, un rol aparte l-a avut creaţia unei reţele literare ( nu doar europene, desigur, dar mă voi referi cu precădere la acest caz). Literatura prezintă câteva dintre caracteristicile şi tiparele pe care se va edifica mai târziu virtualul digital. Astfel, reţelele literare sunt mult mai puternice şi mai cuprinzătoare din punct de vedere mnezic, eliberând o parte din presiunea uriaşă pusă în mod tradiţional pe memoria psihică. Ele sunt mult mai extinse şi mai stabile şi au o viaţă intrinsecă prin intermediul accesării continue de către terţi. Sigur, o operă literară are în principiu un autor care se prezintă pe sine în operă printr-o „metalepsă”, cum ar spune Mihnea Măruţă. Dar intenţia primară (celebra intenţie a autorului) devine irelevantă în reţeaua potenţial infinită în care ea este prelucrată prin interpretare. Pe termen lung, ea poate să se piardă în totalitate, rămânând strict una dintre infinitele posibilităţi. Astfel, vechea alianţă, mereu pe cale de a se destrăma, dintre eul individual, psihologic şi eul fantomatic, virtual care rezultă din negocierea semnelor publice ale oricărei individualităţi, este extinsă, consolidată şi capătă posibilitatea transmiterii intergeneraţionale. Aşa cum se întâmplă adesea în istoria evolutivă a sistemelor complexe (asta vedem şi în evoluţia biologică), în cadrul proceselor evolutive apar uneori puncte de emergenţă, în care caracteristici ale unor organizări mai vechi sunt preluate, selectate şi resemnificate în cadrul unor structuri mai complexe, care funcţionează după o logică internă diferită. Astfel, reţeaua literară (care avea să cunoască o nouă restructurare internă odată cu apariţia hârtiei, tiparului etc) prezintă caracteristici care erau deja vizibile în reţelele prescriptice, dar pe care le intensifică şi le resemnifică spectaculos. Un singur exemplu: posibilitatea, prezentă în lumea preliterară mai degrabă discret, a unui divorţ între eul proiectat socialmente şi eul psihologic, individual, capătă noi valenţe şi noi puteri. În orice lume prescriptică există posibilitatea anulării de sine pe cadranul opac al impersonalului „se”, însă, în lumea literară, divorţul dintre imaginea privată şi cea publică poate deveni radical. Vedem deja aici premisele familiarului fenomen al ruperii complete dintre imaginea publică şi cea privată caracteristic vedetelor media de azi. Un personaj precum Don Quijote, care configurează lumea de ordinul 1 (ceea ce numim îndeobşte realitate) în funcţie de lumea de ordinul 2, nu e posibil decât într-o cultură literară. De la Montaigne la Valeriu Gherghel[1] acest pericol continuă să ne fie semnalat. Totuşi, antimetalepsa, procedeul prin care lumea de ordin secund intervine în lumea de ordinul 1, configurând-o şi reconfigurând-o, laolaltă cu eul şi derivatele sale, rămâne vechiul procedeu prin care eul social dialoghează neîntrerupt şi circular cu eul psihologic. Faptul radical nou este acela că lumea literară (lumea de ordinul 2) devine la propriu o lume în care te poţi „muta” şi în numele căreia să faci abstracţie de „realitate”. Însă asta rămâne în mod fundamental un hybris. Chiar dacă este o tentaţie şi o frustrare esenţială continuă a scriitorului (Nedelciu în Şi ieri va fi o zi, Groşan în Marea amărăciune, Cărtărescu în REM, Borges în Tlon, Uqbar, Orbis Tertius, ca să dau numai câteva exemple), chiar dacă, prin acest raport ontologic, continuă să fascineze, suprimarea barierei ontologice dintre lumi rămâne un gest sacru, înfricoşător şi, după cum spuneam o formă de hybris.

Scrisul a extins reţelele culturale (în particular pe cele literare şi filosofice) la un nivel nemaicunoscut până atunci. Tiparul, hârtia şi democratizarea scrisului nu au făcut decât să ducă la ultimele consecinţe logica internă a acestor reţele. Ele oferă pentru prima dată acces oricui, cel puţin în principiu, la alimentarea reţelelor şi la jocul lor intern, potenţial nelimitat, infinit creator. Desigur, ele potenţează şi posibilităţile de alienare întrucât nimeni nu mai poate pretinde paternitatea deplină a propriilor creaţii, ele sunt redate unui joc infinit şi istoric, în care intenţia sau intenţiile primare devin rapid irelevante. Reţelele scriptice sunt reţele culturale cu autonomie de funcţionare, cu dinamică şi reguli interne, în care indivizii devin noduri. Nu se pot edifica astfel de reţele fără a se pierde (prin modul lor intrinsec de funcţionare, nu accidental) ceva din specificul fiecărui ins, specific care alimentează o întreagă retorică a autenticităţii. Nu întâmplător, revoluţia scriptică este întâmpinată cu o anxietate explicită (Platon, în Phaidros, de pildă). Dar ceea ce e pierdut e bun pierdut, de asemenea, ceea ce e câştigat e bun câştigat. Reţelele scriptice au adus posibilităţi fără precedent pentru crearea şi adâncirea eului, complicând totodată indefinit jocul egopoiezei. Desigur, ceva din autenticitatea primară se pierde, iar extinderea posibilităţilor eului vine la pachet cu extinderea posibilităţilor falsului (umbra, simulacrul, masca, disimularea).

*

Reţelele virtuale de factură digitală, atingând deocamdată apogeul în reţelele de socializare, duc mai departe logica culturală internă a reţelelor scriptice, atingând totodată praguri critice, dincolo de care o nouă ordine emerge. Predecesoarele, desigur, nu dispar, dar pierd preeminenţa culturală. Cartea nu va înceta să existe măcar o vreme, aşa cum nu va înceta probabil să existe o paideie de factură umanistă. Dar nu mai trăim efectiv într-o cultură scriptică, umanistă, egopoietică. Trăim într-o cultură postmodernă a imaginii, în care scrisul, alături de toate celelalte sisteme simbolice şi drumuri culturale, nu reprezintă decât o nişă, o posibilitate printre altele într-un peisaj eterogen.

Pe scurt, cultura reţelelor virtuale deplasează, împlineşte, resemnifică şi schimbă ponderea egopoietică şi socială a majorităţii practicilor prezente deja în culturile literar-scriptice.

Astfel, în cultura literară, există o reţea la care în principiu are acces oricine, însă reţeaua este ierarhică (acesta e rolul criticii literare), cu evoluţie lentă, exclusivistă, profund selectivă. Reţeaua digitală este ultrademocratică (permite accesul oricui la alimentarea cu conţinut), fiind în acelaşi timp necritică, neselectivă, profund eterogenă. Încercările de a delimita conţinuturile de calitate, cu potenţial formator, de celelalte, este o operaţie contraproductivă, nespecifică reţelei, marginală, energofagă şi cronofagă.

Dinamismul reţelelor literare este limitat. Circulaţia conţinuturilor, sensurilor, fluxurilor este suficient de lentă încât să permită actul critic, reflexiv, egopoietic. Reţeaua nu suferă modificări esenţiale pe termen scurt, în ciuda alimentării permanente şi consistente, iar acest lucru se întâmplă prin actul critic, care nu permite accesarea inimii reţelei în orice condiţii.

Dinamismul reţelelor digitale este nelimitat, nu există centru şi periferie, reţeaua se reconfigurează în permanenţă la o viteză care nu încurajează (ca să nu zic că nu permite) dialogul formator, reflecţia, constituirea eului. Efectul este unul de maelstrom, eul se pulverizează în euri virtuale care, la limită pot concura.

Procesul dialectic care permite înstrăinarea de sine şi revenirea la sine într-o manieră mediată, mai profundă, mai conştientă cultural (schema hegeliană care încheie filosofic imaginarul metafizic al culturii europene, permiţând intrarea tăcută şî radicală în postmodernitate), devine, în cadrul reţelelor digitale, nedialectic. Eurile virtuale nu provoacă eul „real” pentru a-l determina să se adâncească, să devină mai bogat şi mai perspectivist în unitate. Eurile virtuale concurează de facto eul real. Mai precis spus, contestă caracterul său real, întrucât realul devine un caz particular al virtualului (realitate primară, pe care cultura umanistă clasică îl ignorase). Astfel, eul „real”, greoi, psihologizant, reflexiv, introspectiv devine un rebut pentru lumea virtuală, una dintre variantele ei nereuşite, slab funcţionale. Omului reţelei căruia i se cere să reziste excesului virtual pentru a reveni la lumea reală i se vorbeşte deja într-un limbaj care, conceptual şi metafizic, nu-i mai aparţine.

Civilizaţia scriptică este ierarhică. Nivelurile ontologice sunt clar delimitate, chiar dacă jocurile literare care le transgresează fac, de secole, deliciul cititorilor. Astfel, „lumea reală” este încă una consistentă ontologic şi preeminentă, într-o relaţie asimetrică cu lumea „virtuală” a lieraturii. În cultura reţelei, lumea digitală, cu caracterul ei neintutiv, nespaţial, care distorsionează masiv timpul linear al istoriei, devine primordială. Corpul real este doar un substrat brut, necizelat, care nu poate ajunge în „realitatea” primară decât filtrat, prelucrat, la limită, modificat radical. Lumea de ordinul 1 devine această materie primă, amorfă, care livrează la infinit substanţă pentru imagine. Imaginea, şi nu lucrul în sine, este cea care primează, contează, produce socialul şi psihologia. În această inversare a relaţiei cunoscute stă bascularea către o cultură a simulacrului, adică a cópiilor fără model, pentru a prelua celebra definiţie a lui Baudrillard.

Cultura reţelei este şi nu este ceva radical nou. Pe de o parte, configuraţia noii civilizaţii a virtualului care începe să se desfăşoare sub ochii noştri este, fără discuţie, una fără precedent. Pe de altă parte, această civilizaţie a luat naştere din sâmburi care erau clar reperabili în vechea cultură umanistă. Astfel, alienarea şi pierderea în interiorul reţelei, premisă a unei reveniri îmbogăţite la sine, devine azi simplă alienare, dispersie fără referent, multiplicitate în absenţa sintezei. Iluzia metafizică a eului este încă asigurată de vechile procese de socializare, educare şi aculturalizare, însă ele nu mai sunt propriu zis procese centrale în noua civilizaţie. Raportul ontologic tensionat, dar ierarhic, între lumile de ordin diferit sucombă într-o ontologie plată, într-un monism hiperkinetic, dar lipsit de tensiune, al imaginii. Raportul tensionat dintre eul social şi cel psihologic a colapsat într-un spaţiu fracturat, în care eul simulacru contestă eul real şi realitatea în interiorul căreia el se constituie. Mergingul tot mai pronunţat dintre biologie şi tehnologie, care va şterge graniţele dintre lumea fizică şi cea virtuală, nu va face decât să ducă la ultimele consecinţe acest proces. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro