Prin noul program de guvernare, România se pregătește de implementarea unei noi politici industriale. Cu o mică întârziere, România se înscrie, astfel, în trend-ul global al ultimilor ani, chiar dacă măsurile luate în domeniul energetic în ultima vreme pot fi considerate o prefață. Spre deosebire, însă, de situația vest-europeană și americană, puterea economică redusă și incapacitatea politică și administrativă vor limita serios șansele de reușită ale acesteia (prezumând că o politică intervenționistă poate avea, în teorie, efecte benefice).
Întâi de toate, ce înțelegem prin politică industrială și de ce putem vorbi de un trend global al ultimilor ani? Într-un sens restrâns, sintagma semnifică un set de politici publice menite a dezvolta industria, în general, sau o anumită ramură industrială, prin susținerea, de cele mai multe ori, a unor campioni naționali. Într-un sens mai larg, sintagma acoperă politicile publice care au ca scop dezvoltarea unuia sau mai multor sectoare economice, indiferent dacă este vorba despre industrie sau nu și indiferent de motivele care stau la baza acestora. Folosesc termenul în acest sens mai larg, întrucât permite acoperirea unui set mai larg de politici publice pe care un guvern le impune pentru a impulsiona dezvoltarea anumitor sectoare, indiferent de motivele care stau la baza acestora.
În ceea ce privește cauzele care au determinat o renaștere a interesului legat de politica intervenționistă a statului, inclusiv a politicilor industriale, acestea sunt multiple, scopul acestui articol nefiind, firește, de a le discuta în detaliu, dar, pe scurt, se pot identifica patru mari cauze: i) marea criză economică din 2008 și politicile adoptate pentru rezolvarea acesteia, care au evidențiat problemele modelului neoliberal; (ii) schimbările climatice; (iii) pandemia COVID; și (iv) schimbările geopolitice majore ale ultimilor ani, anume răcirea relațiilor sino-americane și războiul din Ucraina .
Înțelegerea principială a cauzelor principale este importantă, deoarece fiecare dintre marile politici publice propuse de actorii globali în ultimii ani vine ca răspuns la una dintre acestea. Mai exact, dacă ne raportăm la succesul lui Trump din 2016 și una dintre urmările acestuia, anume punerea în aplicare a primelor măsuri de relocalizare (fără un real succes însă), acestea au fost posibile pe fondul clivajului social cauzat de modelul neoliberal în Statele Unite, amplificat de marea criză economică din 2008. Deși prescripțiile neoliberale au dus la scăderea inegalităților la nivel global, acestea nu au fost la fel de eficiente la nivel național (i.e., relocalizarea și reconversia profesională nu au intervenit atât de ușor, conceptul de market embededness promovat de Polanyi arătându-și utilitatea). Pe de altă parte, dacă avem în vedere green deals de pe cele două maluri ale Atlanticului, acestea sunt, evident, determinate de impactul schimbărilor climatice. Nu în ultimul rând, pandemia COVID și schimbările geopolitice amintite au readus în atenția guvernelor importanța securității economice și energetice, astfel încât accentul s-a mutat pe reziliență (în ciuda impactului asupra prețului). În această cheie trebuie privite facilitățile acordate prin Chip Acts (atât la nivel european, cât și pe tărâm american), chiar dacă un rol secundar este și acela de a rezolva clivajele sociale determinate de dezindustrializarea din ultimele decenii.
Revenind la noul programul de guvernare, chiar dacă nu se utilizează expres această sintagmă, politica industrială vizată de noul guvern este reflectată prin trei dintre „marile politici publice ale guvernării” propuse. Este vorba, în primul rând, de programul „Fabricat în România”, prin care se dorește stimularea producției în țară. Astfel, ar urma să se acorde granturi de până la 200.000 de euro pentru companiile care realizează producție intermediară și garanții de până la 1 milion de euro, vizată fiind, în special, industria alimentară românească. A două măsura este reindustrializarea țării, prin acordarea unor scheme de ajutor de stat, iar nu în in ultimul rând, se dorește tranziția către o economie a inovării, prin ajutorul acordat ecosistemului de start-ups (tot sub forma unor ajutoare de stat).
Ce probleme ar urma a fi rezolvate prin aceste măsuri? Rațiunea programului „Fabricat în România” este, ne-o spune chiar prim-ministrul, lupta împotriva inflației. Este limpede că nu se vizează niciuna dintre principalele probleme discutate mai sus, chiar dacă, la prima vedere, ne-am fi putut închipui că programul își propune și dezvoltarea accelerată a zonelor mai puțin dezvoltate, cu scopul reducerii inegalităților regionale. Cu privire la celelalte două măsuri, accentul pare a cădea asupra implementării agendei europene în România (e.g., green deal-ul european și agenda digitală europeană), dar se menționează și reducerea deficitului comercial provenit din importul materialelor de construcții, de exemplu. Desigur, în acest caz, se încearcă rezolvarea schimbărilor climatice, pe de o parte, iar pe de altă parte, reducerea dependențelor externe din perspectivă de securitate (la nivel unional în primele două cazuri, la nivel național cu privire la ultimul caz). La fel ca și cu prima măsură, așteptarea ca, prin aceste măsuri, să se încerce și o rezolvare a dezechilibrelor regionale este înșelată, programul de guvernare neincluzând nicio direcție în acest sens.
În ceea ce privește eficacitatea acestora, se ridică serioase semne de întrebare. Legat de programul „Fabricat în România”, în condițiile unui deficit bugetar excesiv, acordarea unor granturi nu va avea, din păcate, efectul scontat, pârghiile eficiente pentru scăderea inflației fiind destul de bine cunoscute (atât cele monetare, cât și cele fiscale). Chiar prezumând că ar putea avea acest efect, este evident că acesta va fi mult întârziat, având în vedere, pe de o parte, procesul birocratic necesar pentru acordarea granturilor, iar pe de altă parte, perioada de investiții în sine. Nici modalitatea de implementare nu este cea optimă. Într-o societate care se luptă în continuare cu corupția, alegerea acordării unor facilități sub forma unor granturi operate direct de către instituțiile statului nu este cea mai fericită. Acestea cresc mult riscul unor conflicte de interese și acela al alegerii greșite a unor beneficiari (chiar prezumând buna-credință a funcționarilor responsabili de acordarea acestora).
Cu privire la cea de a doua măsură, vorbim, în primul rând, de o reindustrializare în adevăratul sens al cuvântului? Este mai mult retorică politică, având în vedere că România stă destul de bine în ceea ce privește contribuția sectorului industrial în PIB, peste state precum Franța sau Olanda, de exemplu, unde a existat, într-adevăr, în ultimele decenii o relocalizare importantă a proceselor de producție (similar cu procesul din Statele Unite). De fapt, se încearcă atragerea unor investiții străine directe, măsurile care dau rezultate fiind, și în acest domeniu, bine cunoscute. Astfel, guvernul ar trebui să utilizeze banii europeni prin intermediul mediului privat, pe cât posibil, și să evite distribuirea simplistă a acestora prin granturi de către aparatul birocratic sau, mai rău, prin acordarea acestora unor companii de stat. Guvernul are în portofoliu un număr important de companii de stat, prin care s-ar fi putut încerca o reindustrializare până acum (inclusiv în timpul fostelor guvernări PSD). Eșecul acestora, cu puține excepții, ne arată incapacitatea politică și administrativă de a implementa o politică industrială activă, mult mai dezirabilă fiind alocarea resurselor prin măsuri fiscale, cu caracter general, sau prin intermediul unor organisme independente politic (e.g., FEI sau noua banca de dezvoltare, prezumând ca aceasta va fi într-adevăr ferită de politizarea excesivă). -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
