Preşedintele Iohannis înseamnă, în istoria politică a României, un deceniu. Asemeni predecesorului său, Traian Băsescu, Iohannis reuşeşte să ducă la capăt o decadă prezidenţială. Dincolo de fast, dincolo de recepţii, dincolo de călătorii adesea petrecute în decor opulent, bilanţul mandatelor sale se va scrie sub semnul lucidităţii. Anii săi sunt cei în care speranţa a lăsat loc, treptat, marasmului : ales de două ori înfruntând PSD, Iohannis este preşedintele care a numit cei mai mulţi premieri din rândurile PSD.
Supravieţuitor a cărui tenacitate nu poate fi subestimată, Preşedintele Iohannis le supravieţuieşte lui Victor Ponta, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, Ludovic Orban şi Florin Cîţu. Dar supravieţuirea sa politică este însoţită, adesea, de inconsecvenţă şi de tentaţia aroganţei. Revitalizarea PSD şi creşterea AUR sunt, poate, cele mai importante piese ale moştenirii sale politice.
Preşedintele şi partidele
Preşedintele Iohannis a întreţinut cu partidul din care provine, PNL, o relaţie întemeiată pe prestigiul şi ascendentul funcţiei pe care o deţine. În mai mare măsură decât Traian Băsescu, cel care a eşuat la final, acceptând crearea dizidenţei PMP, Klaus Iohannis a reuşit să impună PNL nu doar alegerile sale strategice, ci şi propriile sale variante de conducere.
Căci PNL a încetat, treptat, să mai aibă o existenţă autonomă, absorbit fiind de preşedintele republicii. Succesiunea de conducători şi de premieri a alimentat, constant, această ambiţie a şefului de stat. Hegemonia prezidenţială a oferit PNL un dar otrăvit şi l-a antrenat în direcţia unui pact faustic: menţinerea la putere în schimbul renunţării la orice veleitate de independenţă. De aici, impasul actual care nu mai poate fi ignorat: Nicolae Ciucă nu există în afara lui Klaus Iohanis. Dominaţia prezidenţială asupra liberalilor pune în pericol orice posibilitate de reinventare în anul electoral care urmează.
Hegemonia prezidenţială a îndrumat PNL şi pe calea marii alianţe cu PSD. Dorinţa de stabilitate poate fi citită şi ca un alibi pentru dorinţa de comfort personal a şefului de stat. Klaus Iohannis a dorit să evite scenariul suspendărilor din funcţie : coaliţia cu PSD, motivată şi de contextul tragic al invaziei ruseşti în Ucraina, garanta liniştea finalului de mandat.
Rocada premierilor este, însă, un gest care poate avea consecinţe dramatice pe termen scurt şi mediu. Premierul Marcel Ciolacu nu va mai avea acelaşi tip de subordonare precum Premierul Ciucă. Pactul cu PSD comportă riscuri semnificative, de vreme ce PSD are o lungă tradiţie de duplicitate în tratarea aliaţilor săi de conjunctură. Klaus Iohannis îşi păstrează intactă funcţia, dar încetează să mai deţină pârghii efective de control politic. PSD triumfă, încă o dată, iar Preşedintele Republicii mai dă o şansă social- democraţilor.
Preşedintele şi reforma statului
Un paradox face ca dramatica grevă din învăţământ să fi dezvăluit, spectaculos, eşecul celui mai important proiect de reformă patronat de Preşedinte, “România educată”. Fastul oficial contrastează cu nemulţumirea socială. Legea educaţiei este promulgată pe acest fundal de conflict : iritarea prezidenţială decurge din contemplarea acestei imagini de eşec politic major.
“România educată” rezumă inconsecvenţa şi ezitările deceniului lui Klaus Iohannis. În educaţie, ca şi în justiţie sau reorganizare constituţională, Preşedintele a părut incapabil să ducă până la căpăt un mandat al speranţei şi al încrederii. Glaciaţiunea , involuţia şi marasmul au luat locul elanurilor de început.
În câteva ocazii Preşedinte Iohannis a fost pregătit să asculte vocea celor care i-au acordat votul : tragedia de la “Colectiv”, manifestaţiile împotriva OUG 13, referendumul care a dus la condamnarea lui Liviu Dragea sunt momentele în care între votanţi şi şeful de stat s-a construit o autentică solidaritate. Dar această solidaritate a fost subminată, fatal, de inconsecvenţa şefului de stat. Divorţul de acum dintre Preşedinte şi electorat este cel din urmă episod al unei istorii complicate. În locul conversaţiei democratice cu naţiunea pe care o reprezintă, Preşedintele a ales, adesea, absenţa şi tăcerea.
Pentru români, deceniul prezidenţial al lui Klaus Iohannis a însemnat nu doar triumful unui imobilism politic, ci şi despărţirea de iluzii. Iluzia eradicării corupţiei prin intervenţia unor magistraţi providenţiali este una abandonată: guvernarea unei naţiuni nu se încredintează procurorilor şi jurecătorilor, ci celor care sunt aleşi democratic. Dezamăgirea de după 2017 este o lecţie predată românilor, spre a evita investirea în alte utopii ale salvării. Citeste continuarea pe Contributors.ro
