În viața unui oraș și a unei comunități, statuile și monumentele marchează spațiul public ca semne și simboluri. Sunt pietre arhetipale de aducere aminte, obiectivări ale memoriei și ale valorilor din trecut care ne re-prezintă, într-un limbaj artistic, aspirațiile. Monumentele istorice și cele de for public (din latinescul monumentum, a aduce aminte, a atrage atenția, a semnifica) exprimă filiații istorice, ideatice și artistice. Ele afirmă și celebrează descendențe și identități culturale și sociale multiple, coexistând adeseori tensionat, concurențial și totuși cordial, în comunități multiculturale, interetnice și interconfesionale, așa cum sunt, prin excelență, cele din spațiul istoric transilvan.
Unele monumente sunt și locuri ale memoriei. Cele pe care istoricul francez Pierre Nora le definea ca fiind „legate intim de viață și de moarte, de timp și de eternitate; într-o spirală a colectivului și a individualului, a prozaicului și a sacrului, a imuabilului și a mobilului.”
Oricât de stabile par a fi, monumentele suferă la răstimpuri o anume mobilitate, pe verticală sau pe orizontală, trădând neliniști sociale și culturale. Unele sunt plimbate, într-un perpetuum mobile la scara istoriei, precum statuia Lupoaicei din Cluj. Altele sunt ridicate sau coborâte de pe soclu. În vremuri de criză, mai ales, monumentele sunt contestate sau supraînvestite cu sens, relocate sau distruse, dezasamblate sau profanate cu fervoare iconoclastă. Statuile pleacă alungate sau se întorc din exil, sunt restaurate și reconsacrate în spațiul public. Așa cum urmează a fi restaurată și reamplasată pe locul originar, statuia baroc a Sfintei Fecioare Maria, Protectoarea, în noul concept arhitectural de amenajare urbană din Cluj.
Elitiste sau proletcultiste, statuile au o aură regală. Ele nu pot fi atinse oricum, orice intervenție inoportună poate avea conotații de detronare ori de lezmajestate. De sacrilegiu sau de profanare. Cu atât mai mult cu cât, unele statui mai au încă, implicit, rolul originar de monumente funerare. De morminte simbolice. Mai ales pentru personalitățile istorice care nu au avut parte de mormânt pe teritoriul țării sau în inima comunităților ale căror idealuri le-au servit. Așa cum este cazul marelui om de stat, Iuliu Maniu, recent comemorat la Cluj, Bădacin și București. Sau al Corifeilor Școlii Ardelene, și ei fără de mormânt în țară. Ori al frumoaselor statui ale poetului maghiar Petőfi Sándor, răspândite prin orașele transilvane.
Inamovibile și nemuritoare în ambiția lor de a fixa timpul și memoria comunităților, statuile și semnificațiile lor sunt, totuși, profund mișcătoare. Or, mobilitatea monumentelor, deși explicabilă uneori edilitar, nu este niciodată indiferentă sau inocentă politic, degrevată de simbolism și de sensibilități publice profunde.
Date fiind mizele mari identitare, monumentele fac obiectul politicilor memoriei. Politici, în sens ideologic, dar și în sens etimologic, de administrare în comun a cetății, a polis-ului. Uneori inspirate, atente, competente, alteori intruzive, violente, disprețuitoare ori distrugătoare, politicile memoriei cer echilibru, discernământ și o bună măsură între memorie și uitare, între exces și deficit de semnificare.
Istoric vorbind, schimbările dramatice de regim politic aduc și schimbări, la fel de dramatice, în regimul memoriei. Tranzițiile de la un regim la altul implică și reorganizări sociale ale memoriei istorice și culturale. Ele vizează redenumirea străzilor, intervenții asupra însemnelor memoriale, alterări ale peisajul memorial, uzuri și abuzuri ale memoriei și uitării. Nu o dată, în timpul revoluțiilor sau al revoltelor populare, statuile au fost aruncate în vâltoarea luptei sau a uitării politice. Comandatio sau damnatio memoriae. Porunca sau damnarea memoriei, în orice timp și spațiu, la scară locală și globală.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
