Din 2007 încoace s-a vorbit cu ardoare și pe bază de proiecte asumate politic de descentralizarea rețelei învățământului preuniversitar de stat din România. E adevărat – dacă aceasta a fost intenția de fundal – că odată cu aderarea României la Uniunea Europeană școlile și liceele private au explodat numeric în țara noastră, însă nici pe departe la nivelul necesar pentru a acoperi cerințele educaționale de masă.
Pricina constă în lipsa unui nivel de trai suficient de ridicat pentru populația de rând a României (himera middle-class-ului urbanizat ca proiect de țară) pentru ca această să-și permită a achiziționa servicii educaționale contra cost pentru minorii români în curs de educare formală. Învățământul privat preuniversitar din România cunoaște câteva exemple excepțional de pozitive în materie de calitate și peformanță, dar peisajul calitativ îl reproduce pe cel al învățământului universitar privat, care, spre deosebire de societățile dezvoltate, lasă încă de dorit sub raportul valorii, reușitelor și prestigiului general.
În 2014 centrele contabile de județ/sector, considerate nuclee financiare, deși tot instituții educaționale erau de fapt, în subordinea cărora se aflau zeci de școli și licee, au fost desființate, unitățile de învățământ începând să beneficieze de finanțare și contabilitate în regim propriu. Dacă acest fenomen salutar a avut succes la nivelul tuturor regiunilor de dezvoltare ale României, excluzând orașele cu peste 50,000 de locuitori, rămâne de văzut într-un studiu științific, cu date și măsurători clare, dedicat special subiectului.
Începând cu anul 2018, plata salariilor cadrelor didactice, a celor didactic auxiliare și a celor nedidactice a trecut din răspunderea primăriilor de localitate/sector în cea a Ministerului Educației. Dacă acest fenomen poartă denumirea de descentralizare sau nu, nemaivorbind de eficiență, lăsăm judecata de valoare pe seama fiecărui beneficiar al educației de stat românești.
În mod netăgăduit, a discuta în termeni de descentralizare bugetară sună a exagerare dusă la extrem. Indiferent că școlile au buget propriu și se bucură de autonomie financiar-contabilă pe hârtie, banii provin și se distribuie ierarhic, sub un control riguros de stat, prin decizie politică: fie dinspre Ministerul Educației înspre unitățile de învățământ, unde majoritatea zdrobitoare a sumelor alocate capătă forma de salarii, fie dinspre primării înspre aceleași școli, dacă este vorba de investiții și îmbunătățiri ale bazei materiale școlare.
Întrebarea care se poate pune, just și binevenit, sună astfel: de ce nu mai plătesc primăriile salariile personalului din școală? Care a fost cauza mutării poverii bugetare dinspre factorul local înspre cel național, centralizat cât se poate de clar în București? Poate pentru că mai mult de 90% din comunele României nu pot supraviețui financiar fără asistența financiară a guvernului României s-a luat decizia înțeleaptă, având în vedere neputința factorului local de a aduna suficient din taxe și impozite (sărăcie, evaziune fiscală, taxare scăzută, proasta folosire a bugetelor locale, inclusiv pe filiera spornică a corupției etc.), de a plasa răspunderea salariilor personalului bugetar de învățământ în sarcina unei instituții cu greutate aflate tocmai în capitala țării.
Au fost multe situații, unele amintite în presă, altele mai puțin, în care ori întârziau salariile, ori rămâneau blocate în conturile primăriei zile la rând, fructificându-se sub diferite forme. Drept urmare, descentralizarea administrativă cu bani de la centru sună la fel de verosimil ca independența de a merge la cumpărături a unui adolescent care-și drămuiește banii de buzunar primiți de la părinți. Cel puțin tânărul de cincisprezece ani nu are obligația de a veni cu tabelul contabil la zi în care cheltuielile și încasările apar drămuite cu atenție aritmetică.
Dar descentralizarea pe latura didactico-pedagogică? Nici aici peisajul nu stă altfel decât într-un stat absolutist, despre care nu garantăm că este, pe deasupra, luminat. În teorie, sistemul s-a europenizat. Am fost la cursuri plătite de UE și ne-am deșteptat. Am învățat că în Finlanda elevii își lasă ghetele de iarnă la intrarea în școală și schiurile în rastel. Am aflat că în Danemarca numărul de angajați de sex masculin din creșe și grădinițe de stat care lucrează cu cei mici este egal cu cel feminin. Am descoperit că se poate mânca sănătos la cantinele școlare din alte state.
Uriași blonzi și blânzi cu ochii albaștri sunt o prezență reconfortantă pentru copiii scandinavi. Digitalizarea a crescut controlul administrativ, dar aceasta este favorabilă centralizării. Acum nu mai realizăm sute de raportări și situații într-un an școlar doar pe hârtie, când apăsăm din greu pe butonul de print, ci și digital. Suntem posesorii unei duble birocratizări, ceea ce nu poate fi decât splendid și colosal de util.
Ce contează că nu există lună fără două ordine de ministru și patru regulamente noi, unele din registrul lui Alfred Jarry? Dacă vrei să rezolvi o problemă administrativă în România și ești guvernant, soluția la îndemână este să emiți firmane și hotărâri, nu să rezolvi irezolvabilul (eventual exprimat ca nemulțumire colectivă și îmbufnare individuală), chestiune care ar necesita nu doar funcționarea legilor deja existente, ci și cunoașterea adecvată a ceea ce are loc la firul ierbii, în clasele și pe holurile școlilor românești. Această ultimă situație implică efort, inteligență, know-how, experți adevărați, nu doar stăpâni din pix sau despoți de cerneală omologați pe lângă o clădire cu nume de partid politic.
Inspectoratele sunt relee ministeriale, centre de colectare a unei imense cantități de informație seacă, brută, neprelucrată, pe care nu știm s-o folosim sau nu dorim s-o înțelegem, căci de la școală în sus avem partidele, nu statul ca administrație, nu funcționari pricepuți și onești, ci oameni de paie, centralizați pe linie de rudenie, prietenie și alte inomabile ,,legături primejdioase”, în jurul unui partid politic sau altul. Hibridizarea dintre un ,,comisar politic” mărunt și o legislație stufoasă, import european altoit pe tulpina ucazurilor și necazurilor românești, nu duce nicăieri decât la blocaj și orbire educațională. Realul sufocă imaginarul și ucide simbolicul în România, sterilinzându-le intelectual și profesional, ajungând ca unii să guverneze o societate pe care o desconsideră ca imposibil de guvernat cu legile europene pe masă, atât de permisive...Citeste continuarea pe Contributors.ro
