În nr. 20-21/2022 al României literare, Nicolae Manolescu atrăgea atenția asupra apariției unei noi ediții, de data aceasta integrală, a corespondenței dintre Ion Negoițescu și Radu Stanca.
Directorul principalei reviste a Uniunii Scriitorilor evidenția, în debutul comentariului său, câteva detalii tehnice ținând îndeosebi de diferențele dintre prima ediție, îngrijită de Horia Stanca, cu supervizarea lui Ion Negoițescu, apărută în 1978 la editura Albatros, și cea din anul 2021. Îngrijită de Ion Vartic (care s-a ocupat și de întocmirea notelor de subsol și scrierea postfeței), pare-se vegheat îndeaproape de omniprezenta Marta Petreu, și Ioan Cristescu, apărută la editura Muzeul Literaturii Române.
Dacă în prima ediție erau antologate 300 de scrisori, multe dintre ele cenzurate, cea despre care vorbea în editorialul său Nicolae Manolescu, conținea 23 de texte în plus. Regăsite, în marea lor majoritate de Dorina Stanca, și publicate la vremea potrivită în lunarul clujean Apostrof. Nicolae Manolescu mai preciza, citând, firește, editorii, că din această ediție prezentată a fi drept integrală lipsesc totuși 20 de scrisori. Distruse de părinții lui Ion Negoițescu de teamă că ele ar putea fi folosite drept argumente acuzatoare împotriva criticului arestat în 1961.
În cea de-a doua parte a comentariului. Nicolae Manolescu înfățișa motivele în virtutea cărora generația ’60 a privit cu relativă indiferență activitatea Cercului Literar de la Sibiu.
La sfârșitul toamnei anului 2022, corespondența dintre Negoițescu și Stanca a fost încă o dată tipărită la editura ieșeană Polirom. Diferențele dintre ceea ce a apărut în 2021 la Editura Muzeul Literaturii Române și ceea ce se poate citi între copertele cărții Un roman epistolar, carte apărută în 2022 la editura ieșeană Polirom, sunt minime. Editorii au lăsat pe mai departe în anexă scrisoarea din 1943 adresată de cerchiști lui E. Lovinescu, scrisoare socotită a avea valoare de Manifest. Au intervenit mici schimbări în postfața intitulată Der ewige Kreis scrisă, cum spuneam, de Ion Vartic. Profesorul clujean a vorbit și el despre indiferența manifestată în anii ‘60 față de cerchiști, diferență în bună parte explicabilă mai întâi prin vigilența cenzurii vremii. Să nu uităm că Ștefan Augustin Doinaș, Ion Negoițescu, Nicolae Balotă, I. D. Sîrbu dar și alții fuseseră condamnați de comuniști la închisoare. De abia după 1965 au avut parte de reabilitare, unii dintre ei fiind angajați la recent reînființata revistă orădeană Familia. De acest subiect se ocupă în capitolul Intervalul orădean al Cercului literar de la Sibiu din primul volum al cărții Alexandru Andrițoiu și revista Familia (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021)Ruxandra Gavra.
O altă explicație constă în resentimentele constante ale grupului coagulat în jurul revistei Steaua față de cerchiști. Resentimente moștenite de Aurel Rău de la A. E. Baconsky. Ion Negoițescu a produs în epistolele sale către Radu Stanca destule argumente în acest sens, o parte dintre ele fiind întărite de Ion Vartic atât în notele de subsol cât și în deja menționata postfață în care e citată și o mărturie edificatoare a regretatului Marian Papahagi.
Tot Ion Vartic insistă asupra faptului că Cercul literar de la Sibiu a fost intim legat de Cluj. De intelectualii acestuia (în scrisori sunt foarte frecvent menționați Lucian Blaga și Dimitrie Popovici, dar și alții), de Universitatea clujeană exilată la Sibiu în anii războiului și ai cedării Ardealului.
Prima scrisoare e din ziua de 13 ianuarie 1943. A fost scrisă de Radu Stanca și i-a fost adresată lui Ion Negoițescu (numit acolo Dragă Chau). Urmează un an de pauză. Însă din 1945 corespondența dintre cei doi devine constantă. E susținută chiar cu o remarcabilă asiduitate. Ea se menține ca atare până prin anii 1956-1957, devine evident mai precară între 1958-1961, încetează odată cu arestarea lui Negoițescu. Radu Stanca a murit în 1962. Scrisorile sunt expediate fie recurgându-se la serviciile Poștei, fie prin feluriți emisari. Socotiți a fi de încredere. Sunt relativ frecvente indiciile că atât Ion Negoițescu cât și Radu Stanca știu și că sunt indezirabili, și că sunt puși sub supravegherea organelor. De altminteri, cenzura de toate felurile e fie direct, fie indirect unul dintre personajele principale ale cărții. Ea a și marcat, și influențat, și condiționat, și restricționat, ca parte a dictaturii comuniste, evoluția celor doi intelectuali. Ion Negoițescu e ceva mai entuziast în primii ani ai corespondenței, face repetate planuri legate de recoagularea cerchiștilor, de înființarea unei reviste ce ar fi urmat să se numească Euphorion, chiar și a unui Teatru cu același nume. Poate tocmai această realitate să îl fi determinat pe Michael Finkenthal să creadă, în două articole apărute la finele anului 2022 în Observator cultural, că cerchiștii ar fi manifestat măcar până prin 1947 un optimism exagerat. Că nu au intuit de la început grozăvia anilor ce ni s-au dat. Asta deși și până atunci, și îndeosebi după abolirea Monarhiei și preluarea totală a puterii de PMR și regimul Dej, mai toți reprezentanții Cercului literar de la Sibiu au avut de suportat tot felul de persecuții. Nu au mai fost publicați, iar când au fost publicați au fost instantaneu puși la zid de cenzorii partidului travestiți în scriitori sau specialiști în teatru. Mai toți cerchiștii și-au găsit cu mare dificultate de lucru, li s-au îngăduit doar slujbe minore, prost plătite, lui Radu Stanca i s-a refuzat constant transferul de la Sibiu la Cluj sau București.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
