Am aflat vestea acum cateva minute. Aici, la Washington, e 8 dimineata. Pe Razvan l-am cunoscut in 1972. Am devenit prieteni mai ales dupa casatoria sa cu Roxana. Ne-am intalnit prima oara in biroul lui Stelian Motiu din sediul de pe Schitu Magureanu al revistelor “Viata studenteasca” si “Amfiteatru”.
Era bonom si cordial, deloc arogant. Ca profesor la ITA (Istoria si Teoria Artei) a dovedit eruditie, profesionalism, profunzime intelectuala. Nu era scapararor precum Ion Frunzetti, nu plutea ametitor printre metafore nebuloase precum Dan Haulica. Era istoric, nu critic de arta.
Ne-a apropiat, in a doua jumatate a anilor 70, prietenia cu matusa lui Tudor si a Floricai Jebeleanu, minunata graficiana Marcela Cordescu si cu sotul ei, scriitorul Vladimir Colin. Cand ne intalneam, vorbeam deschis, liber, fara inhibitii. I-am vizitat pe Roxana si Razvan de cateva ori in apartamentul lor dintr-un bloc intre SoseauaStefan cel Mare si Piata Dorobanti. Conversatii despre arta, literatura, idei. Razvan detesta “saptamanismul” huliganic, nationalismul de balci, antisemitismul. Considera protocronismul o aberatie.
Am vorbit despre Razvan cu Vlad Georgescu la Munchen. Fusesera prieteni, veneau din aceeasi lume a burgheziei sofisticate, cosmopolita, pro-occidentala. Intr-un cuvant, liberala.
A venit prabusirea dictaturii, Razvan s-a inrolat cu arme si bagaje in tabara fesenista.A devenit, asemeni unor Augustin Buzura si Eugen Simion, un partizan si un beneficiar aceea ce H.-R. Patapievici a numit sistemul Iliescu. Si-a folosit autoritarea de istoric pentru a denigra rezistenta civica din Piata Universitatii si a sprijini emfatic si zgomotos sinistra mineriada din 13-15 iunie 1990. Atunci s-au intrerupt definitiv relatiile noastre.
Ma opresc aici. Razvan a fost exmatriculat in anii atudentiei pentru solidaritatea sa cu profesorul Dionisie Pippidi. A fost un gest curajos si nobil. A traversat epoca lui Ceausescu ca un profesor onorabil. S-a opus, ca si Dinu C. Giurescu, dementului program de distrugere a monumentelor istorice. Din pacate, in anii postcomunisti, a devenit unul din stalpii aparatelor productiei simbolice, vetusta si provinciala, a unei tot mai problematice si mai osificate Academii. Textul acesta nu este nici necrolog, nici rechizitoriu. Este doar o marturisire intristata despre un fost prieten.Comenteaza pe Contributors.ro
