Dincolo de cele două variabile: corupţia generalizată şi simularea mecanismelor de control democratic aş vrea să mai adaug o variabilă contextuală: existenţa unei viziuni viciate despre ştiinţă şi cultură, pe care o voi numi „academic-cultism”.
Ultimele scandaluri legate de plagiatul ministrului Bode, suspendarea analizei acuzaţiilor de plagiat aduse prim-ministrul Ciucă prin complicitatea Ministerului Educaţiei, multiplele plagiate din domeniul ştiinţelor militare, probate prin decizii ale CNATDCU, tergiversarea anchetei privind acţiunea de kompromat, suferită de jurnalista Emilia Şercan, ne arată o situaţie gravă în selecţia elitelor şi în funcţionarea democraţiei în România. Recentul scandal privind achiziţia de măşti pentru MApN şi cariera înţesată de cursuri şi certificate de absolvire a colegiilor de siguranţă naţională ale directorului ROMARM Gabiel Ţuţu nu fac decât să aducă noi dovezi despre reţelele de putere cu originea în cadrul acestor colegii. Însă, cel mai grav lucru mi se pare că este legat de dezvoltarea unei infrastructuri putrede de guvernanţă, cu o reţea de decidenţi de tip mafiot. Astfel, principiul constituţional „Nimeni nu este mai presus de lege” (art.16, aln.2 din Constituţie) devine gol de conţinut.
Am explicat în articole mai vechi care sunt principalele cauze ale acestui fenomen: corupţia generalizată şi lipsa unor mecanisme funcţionale de control democratic. Nivelul de corupţie este analizat profesionist de instituţii precum Transparency International dar cetăţeanul îl trăieşte pe pielea lui, zi de zi. Să ne amintim cazul fraţilor Tate, care explicau că s-au stabilit în România pentru că (aici) „...corupţia este accesibilă tuturor”. Sau strigătul fostului deputat Nicolicea, care spunea: „Da nene, susținem corupția, că ea ne-a facut oameni!”.
Despre lipsa unor mecanisme funcţionale de control democratic civil am scris atât în articole academice cât şi în alte articole de opinie (aici sau aici). Combinaţia dintre o cultură civică de toleranţa a corupţiei şi selecţia negativă a elitelor reprezintă nodul gordian în înţelegerea acestei situaţii.
Întrebarea care se pune este: cum a fost posibilă această selecţie negativă a elitelor ? Dincolo de cele două variabile: corupţia generalizată şi simularea mecanismelor de control democratic aş vrea să mai adaug o variabilă contextuală: existenţa unei viziuni viciate despre ştiinţă şi cultură, pe care o voi numi „academic-cultism”.
Am inventat acest termen, prin analogie cu termenul folosit pentru definirea curentului cultural ce a însoţit sovietizarea României- proletcultismul[1]. Dacă în anii 1950, URSS a reuşit să impună, peste noapte, o clasă conducătoare şi o cultură politică specifică, într-o ţară cu doar câteva sute de comunişti, de ce nu ar fi posibilă crearea unei noi „elite” post-comuniste, după 1990?
Numai că aceste elite trebuiau şcolarizate şi legitimate. Întrucât aderarea la NATO a solicitat ca funcţionarii civili din sistemul de securitate naţională să înţeleagă politicile de apărare dar şi mecanismele de controlul democratic civil, a fost fondat Colegiul Naţional de Apărare, din subordinea MApN, colegiu multiplicat ulterior de către SRI şi MAI. Era de notorietate faptul că, pentru a ocupa o funcţie de conducere într-un minister, trebuie sa fi absolvent al unei asemenea instituţii[2]. Ulterior, doctoratele în ştiinţe militare, ordine publică şi siguranţă naţională au ajuns facile, aşa ca aici s-au indreptat mulţi „lupi tineri” pentru a primi o diplomă. Aceste instituţii au preluat rolul Academiei „Stefan Gheorghiu”, ceea ce a făcut ca rectori, miniştri sau chiar prim-miniştri să fie doctoranzi ai unor asemenea reţele, precum cea creată de Gabriel Oprea[3]. Nu sugerez aici că toţi absolvenţii acestor academii sau colegii sunt impostori, ci doar „cei aleşi”. Modul de selecţie este încă un subiect de cercetare.
Pe de altă parte, a existat şi o percepţie favorabilă a termenului „academie”. Toate şcolile militare au devenit, peste noapte, academii iar Academia Română a fost multiplicată şi ea, existând azi 6 academii de ramură, inclusiv o academie de ştiinţe ale securităţii naţionale. Termenul de academie a devenit un brand aşa de iubit, încât şcoli de fotbal au devenit academii (Academia „Gheorghe Hagi” sau Academica Clinceni) iar infractorii au înfiinţat şi ei o academie a infractorilor români.
Fără a intra în chestiuni de epistemologie, concepţia unor instituţii militare despre „ştiinţa militară” a fost la originea acestor viziuni viciate. În majoritatea ţărilor NATO, educaţia şi pregătirea militarilor se concentrează pe dezvoltarea de abilităţi de luptă sau de leadership iar pregătirea se opreste la nivel de master şi cursuri de specialitate (professional education). Astfel, în SUA, sunt încurajate doctoratele ştiinţifice în universităţi civile, fiind celebru cazul generalului Petreus ce a făcut o foarte bună teză de doctorat despre contra-insurgenţă, la Princeton University. La noi, nu numai că se perpetuează şi s-au dezvoltat exponenţial numărul doctoratelor în ştiinţe militare, dar există chiar şi o emblemă de merit, numită „Ştiinţa militară”. De exemplu, emblema „Ştiinţa militară” clasa a treia este oferită maiştrilor militari şi subofiţerilor, care nici măcar nu au studii superioare.
Aşadar, articolul meu a încercat să explice faptul că, dincolo de corupţie şi de funcţionarea deficitară a unor mecanisme de control democratic civil, ar trebui schimbată atât paradigma de educaţie militară cât şi legislaţia, prin care se echivalează doctoratul cu examenul de general. În viitor, ar trebui să fie acordate mai degrabă doctorate profesionale, fără a îngradi dreptul militarilor la un doctorat ştiinţific. Asta nu insemnă că şcolile doctorale din universităţile civile sunt de tip „Albă ca Zăpada”, dar acolo există şansa unor evaluări corecte, fără amestecul unor forţe oculte. Cei interesaţi de un doctorat ştiinţific se pot înscrie la universităţi civile, semnând un contract de tip GI Bill.
Pentru analiza acuzaţiilor de plagiat din trecut sau de constituire de grupuri infracţionale există alte instituţii, care acum sunt împedicate să funcţioneze de către aşa-zisa „elită” a impostorilor. Fapt ce dovedeşte că România nu este încă o democraţie consolidată ci o democraţie controlată (managed democracy). Asistăm la un moment de şah dat instituţiilor îndreptăţite prin lege să se ocupe de aceste plagiate (CNATDCU, de exemplu) sau jurnaliştilor de investigaţie, dar partida de şah nu este finalizată.Citeste intregul articol pe Contributors.ro
0
1
