În ultimii ani, regizorul Hirokazu Kore-eda a pus în lumina reflectoarelor, prin filmele Nobody Knows (Dare mo Shiranai) și Shoplifters (Manbiki Kazoku), o problemă mai puțin cunoscută a Japoniei: sărăcia. A mai spus că, în trecut, Japonia a fost criticată pentru lipsa filmelor care să prezinte problemele sociale sau politice și asta a fost văzută ca o slăbiciune fundamentală în cinematografia națională.
Nobody Knows, inspirat dintr-o poveste reală de la sfârșitul anilor 1980 („Cazul copiilor abandonați Sugamo”) - incident ce a implicat o mamă care și-a lăsat cei cinci copii minori într-un apartament din Tokyo - a declanșat, poate, pasiunea lui Kore-eda pentru familiile cu venituri scăzute și asta se vede în cele mai recente filme ale sale.
Totuși, vorbim despre Japonia (a treia economie a lumii): cât de grav poate să fie?
Pentru prima oară, sărăcia în Japonia fost recunoscută ca problemă în 2008, după criza financiară globală. Pragul sărăciei din Tokyo este stabilit la jumătate din venitul mediu pe economie, ceea ce înseamnă sub 140.000 de yeni pe lună, aproximativ 1000 de euro. Peste 20% din copiii din Tokyo trăiesc în ceea ce guvernul a definit ca fiind o gospodărie săracă, 10% din familiile din Tokyo nu sunt capabile să se hrănească adecvat din cauza nivelului de sărăcie în care trăiesc, iar 15% dintre părinți au spus că nu își pot permite să cumpere haine copiilor.
În 2006, 8,2 % dintre angajați erau considerați cu un venit sub-mediu, în 2009 Ministerul Muncii din Japonia a publicat un raport în care se afirma că aproape unul din șase japonezi, adică 22 de milioane de oameni, trăia în sărăcie. În 2013 Guvernul Japonez a declarat o rată de 16% a sărăciei. Același lucru ne spune și Statistica Research, dar surse neoficiale și ONG-urile afirmă că cifrele sunt de două ori mai mari.
Burakumin, pe scurt Buraku - casta ascunsă a Japoniei
În Japonia feudală, membrii de elită ai societății aparțineau daimyo. În partea de jos a elitei sociale se aflau samuraii, apoi urmau nofu (fermierii), jukenaru (artizanii) și shonin (comercianții). Sub aceste patru caste erau hinin, kakibe și kujome, de obicei numiți în mod colectiv Buraku - cea mai joasă castă a societății japoneze. Membrii Buraku erau angajați ca măcelari, pielari, călăi și tăbăcari. Buraku, ca și daliții din India, erau considerați impuri și contagioși de către ceilalți oameni; drept urmare, această castă trăia izolată. Condiția unui Buraku era considerată ereditară; prin urmare, copilul unui cuplu Burakumin avea o viață predestinată ca un proscris.
Ce se întâmplă azi cu Buraku?
Conform unui sondaj guvernamental din 1993, existau aproximativ 1.2 milioane de oameni Buraku la nivel național. Astăzi sunt estimate 6000 de comunități cu peste 3 milioane de locuitori. Cele mai multe sunt în vestul Japoniei, în special în prefecturile Hyogo, Okayama, Hiroshima, Ehime și Fukuoka. Centrele urbane din vestul Japoniei, cum ar fi Kyoto și Osaka, au și ele un număr mare de Buraku. Pe de altă parte, metropola înregistrează o cifră surpinzător de mică.
Astăzi, unii Burakumin sunt încă implicați în meșteșugurile și meseriile tradiționale, dar mulți dintre ei lucrează în fabrici, sunt zilieri și fac, în general, tot felul de munci necalificate. Mulți Buraku lucrează pentru întreprinderi mici, câștigă salariul minim, cu foarte puține beneficii, trăind astfel în ceea ce statul numește sărăcie.
Cerșetorii și oamenii străzii
Potrivit celor mai recente statistici ale Ministerului Sănătății, cifra actuală a persoanelor fără adăpost din Japonia este sub 5000. Aceasta este o scădere constantă de la 26.000 de persoane fără locuințe în 2003. Deși pare a fi o faptă remarcabilă a reformei sociale, adevărul este că guvernul japonez implică milioane de dolari în fiecare an pentru a se asigura că numărul persoanelor fără adăpost rămâne scăzut. Pare astfel că economia japoneză rămâne puternică, însă realitatea e alta: sărăcia în Japonia este în creștere. Potrivit ARCH, sunt cu 2,7 mai mulți oameni fără adăpost decât cifrele date de guvern.
Acum când cunoaștem câți sunt, întrebarea următoare este: unde sunt, ce fac, cum supraviețuiesc? Cât de diferită este situația în Japonia față de cele din alte țări?
„Persoanele fără adăpost nu se droghează. Bineînțeles că există și excepții, dar este foarte greu să obții droguri în Japonia, asta dacă nu cunoști un yakuza. Pe de altă parte, există un număr substanțial de alcoolici în această populație. Mai sunt, de asemenea, un număr considerabil de oameni care își sparg banii pe jocurile de noroc și desigur, chiar dacă primesc ajutor social de la stat, dacă cheltuiesc totul în primele zile ale lunii, vor ajunge tot pe străzi”, spune Tom Gill (antropolog social din Japonia ale cărui cercetări s-au concentrat, în principal, pe grupurile marginale din societatea japoneză).
Foarte puțini cerșesc. Ca o modalitate de a face niște bani în plus, mulți vor recicla cutii și sticle, uneori chiar ziare și reviste. Dar de ce nu cerșesc? Motivele sunt simple: mândrie și rușine. Nu vor ca oamenii să știe că nu au o locuință, că nu pot avea grijă de ei. Japonezii nu sunt înclinați să cerșească, și de asemenea, nu sunt înclinați să dea bani cerșetorilor.
20-30% dintre persoanele fără adăpost au antecedente penale, iar dacă ai cazier, este foarte greu să obții un loc de muncă. O altă problemă majoră sunt împrumuturile ilegale. Sarakin (cuvânt de argou japonez care îi desemnează pe cămătari) percep dobânzi foarte mari pentru împrumuturile pe care le oferă. Acești sarakin pot face viața foarte neplăcută: îi vor trimite pe colectorii de datorii (tori tate), care vor face tot posibilul să îi umilească pe cei îndatorați, iar acesta este unul dintre motivele pentru care unii oameni ajung pe străzi - fug de cămătari. Și, ca să nu fie găsiți, ajung să nu ceară ajutorul social și nici să găsească un adăpost. Sistemul birocratic solicită înregistrarea (numele și locul de origine), ceea ce face mult mai ușor pentru colectorii de datorii să îi găsească. Majoritatea împrumuturilor au un soi de termen de expirare; dacă nu ești contactat în cinci ani, ești iertat! De aceea, foarte mulți vor încerca să se facă nevăzuți pe această perioadă de timp, refugiindu-se în parcuri, pe malul râurilor sau în gurile de metrou.
Printre lucrătorii publici sunt multe persoane de modă veche, care - să spunem - discriminează sexual, adică ideea că o femeie ar putea fi fără adăpost este șocantă. Pentru acești oameni, femeile nu trebuie să fie independente și nu ar trebui să aibă grijă de ele însele. După căsătorie, multe dintre femei vor fi întreținute de către soți, ele devenind astfel shufu (casnice) și ocupându-se de creșterea copiilor, neavând nicio altă sursă de venit în afară de cea provenind de la consort. „Bărbatul e cel care susține femeia și familia” - în acest context particular, această idee sexistă se întâmplă să fie în favoarea femeilor. Există sectoare ale asistenței sociale care se adresează în mod special femeilor, adăposturi speciale pentru victimele violenței domestice, iar în orașele din Japonia au fost construite locuințe publice pentru familiile monoparentale, dintre care aproximativ 90% sunt familii formate din mame și copii.
Ultima numărătoare la nivel național a MHLW, efectuată în timpul pandemiei, a declarat 3.824 de persoane fără adăpost în ianuarie 2021. Dintre acestea, 5.2% erau femei. Doar știm deja că adevăratul număr e aproape triplu.
Adăposturi de urgență și centrele de sprijin independente
Aceste adăposturi iau oamenii direct din stradă, mai mult îi conving să se lase ajutați, le oferă cazare, trei mese pe zi și control medical. Durata maximă de ședere aici este de două luni, după care sunt mutați în centrele de sprijin unde pot sta mai mult (patru luni în Tokyo și până la șase luni în Yokohama și Osaka). Aici se încearcă reabilitarea celor fără adăpost: li se oferă cursuri gratis în mai multe domenii, sunt ajutați să își scrie CV-urile, li se închiriază costume pentru a se prezenta la interviuri, sunt ajutați să-și găsească un loc de muncă. Există variații destul de mari între orașe, de exemplu: Tokyo oferă o sumă de bani pentru ca aceste persoane să își poată închiria un apartament. În Osaka și Yokohama acest lucru nu se întâmplă, nu se dau ajutoare materiale, pe de altă parte pot sta în adăpost șase luni, timp în care au cazare și mâncare gratis și sunt ghidați cum să economisească în așa fel încât să își poată închiria un apartament.
Închirierea unui apartament în Japonia
Treaba asta se dovedește a fi foarte costisitoare și nu chiar la îndemâna tuturor - cu siguranță, nu a celor de pe stradă. Costul ridicat al închirierii unui apartament este considerat una din marile problemele instituționale legate de numărul celor fără adăpost. O garsonieră în Tokyo (30 de metri pătrați) este în jur de 50.000 de yeni. Prețul unei camere similare în centrul orașului va porni de la 100.000 de yeni. Dar înainte de a te muta, la asta se mai adaugă: o lună de chirie ca depozit, plus reikin (tradus mot-à-mot – „bani cheie” - înseamnă chiria pe 2-3 luni, bani care sunt considerați un cadou pentru proprietar și nu vor fi returnați), plus încă o lună de chirie ca taxă imobiliară. Pe lângă suma asta care ajunge să fie gigantică, se mai cere un girant, un loc de muncă stabil și un act de identitate.
De partea cealaltă a baricadei sunt doya-gai (flophouse town), de obicei situate în cartierele mărginașe, considerate mahalale. În trecut, aceste doya erau închiriate numai de bărbați, muncitori cu ziua. În afara faptului că sunt foarte ieftine (în jur de 1500 - 2000 de yeni pe noapte), ele „cad” în afara birocrației și tevaturii închirierii unui apartament: aici nu te întreabă nimeni nimic, nici al cui ești, nici cum te cheamă.
Cele trei mari doya-gai sunt în Tokyo - Sanya, în Yokohama – Kotobukicho, iar cea mai mare din Japonia este în Osaka - Kamagasaki.
Mai există locuințele publice care sunt construite de către autoritățile guvernamentale: mult mai ieftin de închiriat, nu necesită depozite și nici cadouri reikin pentru proprietari. Doar că, pentru a reuși să obții un apartament într-un astfel de condominiu, e necesar să te înscrii la primărie, să participi la loterie, iar lista e lungă și poate dura chiar ani de zile.
Poverty Business
Un alt jucător important în problemele sărăciei din Japonia sunt grupurile de organizații non-profit care sunt adesea denumite „afaceri de sărăcie”. Acestea funcționează similar ca ajutorul guvernului și adăpostul pe care îl oferă este pe perioade scurte. Aceste ONG-uri vor caza oamenii străzii în locuri private și le vor pune la dispoziție avocați pentru a-i ajuta să obțină ajutorul social. Odată ce cererea este aprobată și banii sunt primiți, ONG-urile vor prelua 80-90% din venituri sub formă de chirie și pentru plata meselor pe care le oferă. Este adevărat că exploatează oamenii și nu pare tocmai legal ce fac, dar sunt responsabili de scoaterea din stradă a mii de persoane fără adăpost.
Vârstnicii care aleg să meargă după gratii
Un alt fenomen care a luat amploare și a ieșit la iveală în ultimii ani este creșterea prizonierilor trecuți de 65 de ani. Explicația e simplă: primesc un loc unde să doarmă, au mese asigurate și nu plătesc chirie. Hoții de magazine se lasă prinși pentru a ajunge în închisoare - un paradis în comparație cu ce au ei acasă.
Mamele singure
În timp ce numărul persoanelor fără adăpost a scăzut în Japonia, sărăcia este o problemă mai presantă ca niciodată, în special în rândul femeilor.
„Una din cele mai mari schimbări pe care le-am văzut în cei zece ani de când am început sondajul meu este că sărăcia în rândul femeilor a apărut ca o problemă publică majoră, cu accent pe mamele singure, femeile în vârstă care trăiesc singure și femeile tinere care sunt nevoite să lucreze în industria sexului”, ne spune Maruyama (sociolog la universitatea din Kyoto).
Cauza sărăciei în rândul mamelor singure își are rădăcinile în așteptările legate de mediul familial. Structura socială e foarte bine stabilită, și în plus, este de așteptat ca femeile să renunțe la carieră și să rămână acasă după nașterea copiilor. Aproximativ 70% dintre japoneze fac întocmai. Sistemul economic din Tokyo pune mamele singure într-un dezavantaj deosebit de mare, deoarece multe companii japoneze angajează doar proaspăt absolvenți de facultate. Acest lucru plasează femeile într-o zonă gri: dacă au părăsit forța de muncă pentru a-și crește copiii, nu vor mai fi angajate când vor încerca să se reîntoarcă.
Studiile arată că mamele singure vor avea dificultăți în a-și găsi posturi permanente. Consecințele constrângerilor impuse de nevoile copiilor, în special la vârsta preșcolară, se reflectă în joburile acestora. Doar 15% dintre mamele cu copii sub șase ani au joburi cu normă întreagă, 35,4% dintre cele cu copii în clasele primare și respectiv 38,8% cu copii în gimnaziu. Dificultatea de a obține o funcție permanentă atunci când copiii nu au vârsta de școlarizare are, de asemenea, consecințe pe termen lung asupra veniturilor .Citeste in continuare pe Contributors.ro
