Scrisul celui care traversează tărâmul suferinței și-al dezolării supreme are un sunet inconfundabil, pe care, oricât de priceput, scrisul cuiva ferit de marile-ncercări ale vieții nu-l poate reda.
Dacă veți deschide cartea Alexandrei Furnea, Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, veți vedea cum scrie cineva care a cunoscut arderea de viu și, apoi, felul în care focul i-a redesenat trupul, rămânând în viscere, imposibil de stins sau de alungat, de vreme ce, în final, el se ascunde într-un depozit de amintiri pentru tot restul vieții.
„Trupul omenesc nu e făcut să simtă ceva atât de groaznic. (...) Plâng și sângerez, complet goală, goală de piele, goală de tot ce e omenesc în mine. (...)
Mâna dreaptă s-a umflat atât de tare, încât au tăiat-o pe mijloc ca să nu crape de la sine. E despicată de o incizie adâncă prin care se ițesc, fragile, tendoanele albe. Pe antebraț și pe braț nu mai am piele deloc. Îmi văd carnea roșiatică. Lucioasă. Întorc capul. Umărul stâng pare creația unui sculptor nebun. E scobit, diform, de parcă focul ar fi mușcat din el ca să-și astâmpere foamea. Sângele țâșnește din pântecul căscat al rănii vâscos, de un roșu închis. Oroare. Nu e real. Coșmar. Trezește-te, trezește-te! Degeaba.”
De-acolo, dinlăuntrul acestei suferințe în care „trupul devine unealtă de tortură”, Alexandra se ridică prin cuvinte într-un loc în care nici unul dintre noi n-a ajuns. Nu dobândise ea oare alt drept de a rosti cuvintele „viață” și „moarte” decât restul muritorilor?
Greutatea cuvintelor Alexandrei scrise la capătul celor trăite la Colectiv în înspăimântătoarea seară de vineri, 30 octombrie 2015, apoi vreme de două luni în „Spitalul de Arși” din București, este dublă. Pe de o parte, ea scoate la lumină locul suferinței extreme înăuntrul condiției umane: până unde poate urca, omenește vorbind, suferința? Cât timp pot arde fără încetare trupul și sufletul unui om?
„Mă întreb cât pot să mai duc. Durerea se revarsă peste tot ceea ce sunt, sfâșiindu‑mă. Într‑o zi am să înnebunesc și fie am să mor, fie am să mă ridic din cadă și am să alerg cât de departe pot de acest loc, așa goală de carne cum sunt. Am să mă prăbușesc pe asfaltul murdar din fața Spitalului de Arși, dezbrăcată de tot ceea ce am fost și, mai ales, de umanitate. Am să fac baltă sub mine, una mizerabilă, iar ei o să‑și vadă chipul nemilos reflectat în apele ei însângerate. Îmi e tot mai greu să cred că voi ieși vreodată de aici. Și dacă o voi face, voi fi altcineva. Clipă de clipă, ceva se strică în mine. Pe mine. Pielea aceasta care tot moare acoperă un suflet la fel de chinuit, strâns în menghina suferinței și a indiferenței care ridică din umeri când cerșesc, hohotind, un analgezic. Nimic nu este la fel. Nimic nu va mai fi la fel vreodată.”
Pe de altă parte, aceste cuvinte au schimbat starea lumii de la noi. Ele au biciuit „lenea noastră emoțională”, au dezgolit teribilul existenței pe care ne prefacem că nu-l știm, cel puțin atâta vreme cât el nu ne atinge. Să închidem, așadar, ochii cât timp societatea nu ne repartizează o cameră de tortură undeva în culisele ei.
Acum însă, cu mărturisirea Alexandrei în față, știm. Cuvintele „iad” și „infern” apar de peste 30 de ori în cartea Alexandrei, iar ea ne aduce sub ochi singurul infern adevărat: cel pe care noi, oamenii, ni-l amenajăm singuri unii altora.
„Patimile prin care am trecut în perioada internării acolo au fost abuzuri, tortură ascunsă după zidurile unui edificiu dedicat vindecării. Doar aparent. În realitate, găzduia însuși iadul.”
Minciuna aruncată la televizor de un ministru al momentului – „avem tot ce ne trebuie”– a ținut deschise vreme de două luni saloanele morții de la Spitalul de Arși. (A reușit oare cineva la noi să împingă în brațele morții câțiva zeci de oameni cu doar cinci cuvinte? Oare de cât timp are nevoie justiția oamenilor ca să-l judece pe acest individ?) Acolo au sfârșit mulți dintre „cei 65”. Parte dintre ei ar fi fost astăzi în viață, dacă „slujitorii nației” ar fi recunoscut că nu avem de nici unele și că era nevoie de ajutorul spitalelor din străinătate ca să ne vindecăm arșii; dacă n-ar fi existat stratul ascuns pe care trăim cu toții în România noastră disimulată, mincinoasă și coruptă până-n rărunchi.
Dar de ce un loc destinat vindecării, transformat în „sălaș al morții”, capătă valoare de simbol pentru o întreagă țară? Un simbol este o imagine în care străvezi mai mult decât imaginea pe care o ai sub ochi. Când spun că ceea ce a trăit autoarea Jurnalului 66 la Spitalul de Arși a căpătat valoare de simbol, am în vedere faptul că „spitalul-lagăr” de pe Calea Griviței, în care pacientul urla de durere implorând să i se dea un analgezic, în care era mințit, umilit și torturat (citiți, dacă nu credeți!), trimite la suferința unei întregi țări. Altfel spus, Spitalul de Arși descris în cartea Alexandrei Furnea are o formidabilă pregnanță malignă și, raportat la întreaga țară, capătă astfel o vocație simbolică. El devine un concentrat de sens și ne face dintr-odată să vedem, trecând pe o altă orbită, că suntem o societate în care, în toate domeniile, grefele se aplică peste răni pline de puroi. Ne face să vedem cum arată o societate în care, întocmai ca acolo, dar cu totul la altă scară, ni se ascunde adevărul: adevărul că, trăind așa cum trăim, măcinați de bacteriile corupției, riscăm să dispărem ca popor. Suntem o țară în care ni se vorbește de șase ani de o „Românie educată”, în timp ce, în toate clasamentele, ne aflăm pe primul loc din coadă.
De ce, așadar, a ajuns Colectiv să însemne „boala cronică de care suferă România”? Pentru că, simplu spus, el a devenit simbolul unui război pe care clasa politică și corupția ei „îl luptă de 30 de ani împotriva vieților noastre. Unul ale cărui treatre sunt spitalele românești devenite pepiniere ale morții”, în care medicii, ajutați de politicieni, au devenit de fapt torționari.
„Ceea ce a cruțat focul au ucis ei în acest spital‑lagăr în care tratamentul înseamnă tortură, unde stafia adevărului agonizează pe holuri îmbrăcată în halate uzate, mânjite cu sânge și puroi, șoptind atunci când crede că nu o aude nimeni că suntem toți pe moarte, cotropiți de bacterii, devorați de ele.”
Putem, desigur, să persistăm în a ignora acest război civil, dar atunci înseamnă că acceptăm mereu ca alții, mereu alții, nu noi, să devină victimele lui. Închizi cartea cu această întrebare care n-are răspuns: Câtă vreme vom mai putea fi noi, românii, „orbi la răul mare din lume”?Citeste intregul articol si comenteaaza pe Contributors.ro
