În urmă cu 11 ani a fost publicat în România un document păstrat la Arhivele Naţionale ale României. Deşi autobiografia viitorului secretar general al Partidului Comunist Român nu este datată, din conţinutul său se poate deduce faptul că a fost întocmită după 23 august 1944. Dacă ţinem cont de fişa cu date personale, completată olograf la 9 februarie 1945 de Nicolae Ceauşescu şi păstrată în acelaşi dosar, datarea primului document poate să fie considerată identică.
Dacă ne întrebăm cum a putut Nicolae Ceauşescu să ajungă într-o funcţie foarte importantă de conducere a armatei române, răspunsul este relativ simplu. Pentru a evita pătrunderea în organizaţiile de partid a unor militari consideraţi „periculoşi” pentru noul regim politic, membrii C.C. al P.M.R. au hotărât înfiinţarea de comisii de partid în cadrul direcţiilor şi secţiilor politice din armată. Şeful D.S.P.A. îndruma şi controla Comisia de Partid a Armatei şi răspundea pentru hotărârile sale în faţa Comisiei Controlului de Partid de pe lângă C.C. al P.M.R. Mai mult decât atât, pe bază concepţiei doctrinare sovietice privind controlul nemijlocit exercitat de aparatul de partid asupra armatei, generalul Emil Bodnăraş a emis la 30 iulie 1949 Ordinul General nr. 24 al ministrului Apărării Naţionale – care prevedea faptul că locţiitorul politic al unităţii răspundea împreună cu comandantul acesteia de situaţia operativă, politică şi administrativă a unităţii respective. Din acel moment, principiul unităţii de comandă a fost subminat de controlul exercitat de membrii aparatului de partid asupra deciziilor comandanţilor de unităţi şi mari unităţi.
A urmat, la 9 ianuarie 1950, o şedinţă a Secretariatului C.C. al P.M.R., în cursul căreia Emil Bodnăraş a prezentat pe larg situaţia în care se afla armata română şi problemele cu care se confrunta, în calitate de ministru. La şedinţă a asistat generalul-locotenent Konstantin Stepanovici Kolganov, consilier principal sovietic detaşat pe lângă Marele Stat Major român începând din luna noiembrie 1948. Acesta nu era îngrijorat de reacţia negativă pe care o puteau provoca la Washington autorităţile de la Bucureşti în privinţa încălcării de către acestea a prevederilor Tratatului de Pace de la Paris, încheiat la 10 februarie 1947. În calitate de subşef al Marelui Stat Major, generalul Iacob Teclu îi prezentase deja generalului K.S. Kolganov, la 30 noiembrie 1948, situaţia efectivelor armatei române şi faptul că adoptarea la Bucureşti a structurii de organizare a marilor unităţi ale armatei sovietice determina o depăşire a limitei maxime de 138.000 de militari români, stipulate în Tratatul de Pace de la Paris. După acea întâlnire, generalul român i-a trimis ministrului Emil Bodnăraş un raport olograf în care a menţionat despre K.S. Kolganov că „mi-a lăsat impresia că nu face mare caz de pericolul controlului american pentru neexecutarea întocmai a condiţiilor Tratatului de Pace (subl.n.)”.
Revenind la şedinţa din 9 ianuarie 1950 a Secretariatului C.C. al P.M.R., două hotărâri adoptate atunci au legătură cu cariera militară a lui Nicolae Ceauşescu:
„6. În scopul întăririi cadrelor din conducerea Armatei, Direcţia Organizatorică şi Direcţia Cadrelor CC se însărcinează ca până la data de 1 Februarie 1950 să aleagă din activul de Partid şi să predea MAN tovarăşii necesari ocupării următoarelor funcţiuni:
a) Ministrul Adjunct pentru armament, muniţiuni şi materiale tehnice.
b) Şeful Direcţiei Agitaţiei şi Propagandei din DSPA (Direcţia Superioară Politică a Armatei – nota P. Opriş). El urmează să fie şi locţiitorul Şefului DSPA.
c) Şeful Direcţiei Cadrelor Armatei.
d) Locţiitorul Şefului Secţiei II din Marele Stat Major.
e) Locţiitorii Politici pentru următoarele organe:
- Comandamentul Marinei Militare.
- Regiunile Militare 1, 2 şi 3.
- Corpurile de Armată 1, 2 şi 3 şi Corpul de Tancuri.
- Comandamentul Apărării A.A. a Teritoriului.
- Academia Militară Generală.
f) 3-4 preşedinţi de tribunale militare.
g) Şeful Direcţiei Sanitare a Armatei
h) Secretarul Comisiei de Partid a Armatei.
7. O comisiune formată din şefii Direcţiei Organizatorice, Direcţiei Cadrelor C.C., D.S.P.A. şi D.G.P. M.A.I. (Direcţia Generală Politică a Ministerului Afacerilor Interne – nota P. Opriş) se însărcinează ca până la 15 Martie 1950 să stabilească evidenţa tuturor cadrelor din activul de Partid, cât şi dintre membrii de Partid susceptibili să ocupe la mobilizare funcţiuni politice în Armată, şi să facă propuneri de repartiţia lor pe aceste funcţiuni, conform cu necesarul la mobilizare (subl.n.)”.
În paralel, erau aplicate în continuare măsurile pentru înlăturarea cadrelor militare care au activat în armată regală, precum şi a celor care nu dovedeau loialitate faţă de P.M.R. şi de liderii comunişti. În acest sens, în perioada 25 mai 1949 – 5 februarie 1950, o comisie specială condusă de Leontin Sălăjan (ajutat de Vasile Vîlcu, din partea conducerii P.M.R.) a efectuat verificarea tuturor comuniştilor din armată şi i-a epurat pe cei consideraţi incompatibili politic.
Rezultatele finale ale operaţiunii au fost prezentate şi discutate în şedinţa cu activul de partid din Forţele Armate (Bucureşti, 31 iulie – 1 august 1950), iar în prezidiul reuniunii s-au aflat şi doi proaspeţi generali-maiori: Leontin Sălăjan (în arma Geniu) şi Nicolae Ceauşescu (în arma Infanterie).
Atât şeful Marelui Stat Major, cât şi şeful D.S.P.A. figurau în acel moment în documentele de evidenţă ale armatei române cu o dată de vechime în grad neverosimilă: 2 februarie 1943. La fel a fost înregistrat generalul-maior (de artilerie) Constantin Doncea, care a evadat în iunie 1935 din România (în calitate de lider al greviştilor de la Atelierele CFR Griviţa) şi a fugit în U.R.S.S. Aceasta este data la care s-a încheiat bătălia de la Stalingrad, soldată printre altele cu decimarea Armatelor 3 şi 4 române. Conform autobiografiei scrise chiar de Nicolae Ceauşescu, la 2 februarie 1943 acesta se afla în închisoarea de la Caransebeş, nu la Cotul Donului şi nu avea nici un fel de pregătire militară şi de grad militar.
Deoarece de-a lungul deceniilor s-a afirmat că Nicolae Ceauşescu a studiat în Uniunea Sovietică, înainte sau chiar în perioada în care a ocupat funcţia de şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei, precizăm din nou faptul că liderul comunist nu a urmat studii militare peste hotare. Acesta a fost însă înscris, în perioada ianuarie – iulie 1953, la Cursul Academic Superior (de comandanţi şi şefi de stat major de unităţi şi mari unităţi) de pe lângă Academia Militară Generală „I.V. Stalin” din Bucureşti, la trei ani după preluarea funcţiei de şef al D.S.P.A.
Şedinţa cu activul de partid din Forţele Armate (Bucureşti, 31 iulie – 1 august 1950) este foarte importantă şi dintr-un alt punct de vedere. La aceasta nu a participat generalul-maior Mihail Romanescu. Comandantul Forţelor Aeriene Militare a fost arestat la sediul Marelui Stat Major, la 28 iulie 1950 şi anchetat un an pentru că a divulgat britanicilor informaţii secrete privind dotările Aeronauticii, situaţia depozitelor de armament, muniţii şi carburanţi ale aviaţiei militare şi a terenurilor de aterizare care puteau să fie utilizate în scopuri militare, pentru intenţia de a fugi cu un avion din România şi pentru că i s-a propus să instaleze un post de radio pentru a expedia informaţii serviciului britanic de spionaj, în cazul ruperii relaţiilor diplomatice dintre România şi Marea Britanie.
La 13 august 1951, o instanţă de judecată din România a hotărât condamnarea la moarte şi degradarea militară a generalului-maior Mihail Romanescu. În acelaşi proces a fost pronunţată pedeapsa capitală pentru Gheorghe Polizu-Micşuneşti, Mihail Bosoancă şi Alexandru Liciu, iar Radu Matak, Anton Dumitrescu, Titus Onişor şi Ion Vasilescu Valjean au fost condamnaţi la muncă silnică, respectiv la temniţă grea, iar averile tuturor inculpaţilor au fost confiscate.
Executarea generalului Mihail Romanescu a avut loc în noaptea de 27 spre 28 februarie 1952 în penitenciarul Jilava (la cinci minute după miezul nopţii) şi a fost urmată de punerea în aplicare a sentinţei şi în cazul celorlalţi trei condamnaţi la moarte: Gheorghe Polizu-Micşuneşti, Mihail Bosoancă şi Alexandru Liciu.
Mai multe documente inedite referitoare la generalul-maior Mihail Romanescu (fost comandant al Flotilei 1 Vânătoare, în timpul celui de-al doilea război mondial) şi la cazul său de spionaj – documente păstrate în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – pot să fie consultate de publicul larg în cartea „Leu” înfrânt. Cazul generalului aviator Mihail Romanescu, publicată recent de comandorii Gheorghe Vartic şi Paul Sandachi la Editura Militară din Bucureşti.
Deoarece viaţa ne oferă şi nişte coincidenţe istorice, este firesc să ne referim şi la decizia locotenentului-major Dumitru Piţurcă de a pregăti din timp şi în secret un zbor de la Braşov până la Belgrad, cu un avion „Heinkel-111 H6” care purta numărul matricol 53. Evaziunea aeriană a avut loc în ziua de 13 martie 1952, după două săptămâni de la executarea în penitenciarul Jilava a generalului-maior Mihail Romanescu.
La bordul avionului pilotat de Dumitru Piţurcă (comandant adjunct al Regimentului 190 Bombardament şi locţiitor pentru zbor al comandantului unităţii) s-au mai aflat plutonierul radiotelegrafist Eugen Horhoianu, sergentul Gheorghe Ciurea (mecanic de bord), locotenentul Ioan C. Ghinea şi locotenentul-major Ioan Bucur (medicul unităţii). În raportul din 4 februarie 1965 al unui informator al Securităţii, care a discutat la Cleveland (S.U.A.) cu Dumitru Piţurcă, s-a menţionat faptul că în avion a existat şi o altă persoană, Branko Trikulić – care nu a apărut alături de cei cinci militari români în fotografia publicată într-un ziar francez în anul 1952.
O posibilă urmare a evadării aeriene din 13 martie 1952 a fost înlăturarea din funcţie a generalului-maior Constantin Doncea (12 aprilie 1952) şi numirea în locul său a colonelului Alexandru Paraschiv. Fostului lider al grevei muncitorilor de la Atelierele C.F.R. „Griviţa” (februarie 1933) i se putea reproşa de către conducerea P.M.R. că nu a prevenit acea evaziune şi nu a ordonat imediat doborârea aparatului folosit de militarii fugari.
Oficial, Constantin Doncea a fost acuzat „pentru ieşiri naţionaliste antisovietice; comportare abuzivă în funcţiunea pe care o deţine; inducerea în eroare a C.C. în problema aducerii familiei sale din U.R.S.S. şi atitudine brutală şi neomenoasă faţă de soţie”. Totodată, acesta a fost învinuit de faptul că a înstrăinat bunuri aparţinând statului român şi a cheltuit în mod abuziv anumite sume de bani ale armatei pentru a se autoevidenţia – după ce primise direct gradul de general-maior şi funcţia de şef al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (prin Decretul nr. 239 din 18 martie 1950 şi ordinul Marelui Stat Major nr. 12113 din 1 aprilie 1950), fără a avea o pregătire profesională care să-i confere dreptul de a fi general al armatei române şi comandant de armă.
Într-o situaţie similară au fost Leontin Sălăjan, Nicolae Ceauşescu, William Suder, Pavel Bejan şi Sterian Ţîrcă. Aceştia au fost chemaţi în rândul cadrelor active ale armatei şi au primit direct gradul de general-maior (primii trei menţionaţi), respectiv pe cel de colonel, prin decretele din 18 martie 1950 ale Prezidiului Marii Adunări Naţionale.
La rândul său, fostul locţiitor politic al Comandamentului Trupelor de Securitate, generalul-maior Ştefan Iacob Bulan, a recunoscut într-un raport trimis la 5 februarie 1955 generalului-maior Corneliu Mănescu (şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi viitor ministru al Afacerilor Externe) faptul că „în afara cursului de perfecţionare, nu are la bază o şcoală militară superioară, iar cunoştinţele acumulate sunt mai mult din studiul individual şi munca practică”.
Drept urmare, în timp ce îndeplinea funcţia de comandant al Academiei Militare Politice „Gheorghe Gheorghiu-Dej” (15 noiembrie 1953 – 23 decembrie 1955), Ştefan Iacob Bulan a primit la 28 februarie 1955 aprobarea lui Corneliu Mănescu pentru a urma cursurile Academiei Militare „Klement E. Voroşilov” de la Moscova (seria 1955). Ulterior, el a ajuns locţiitor al comandantului Apărării Antiaeriene a Teritoriului şi şef al Spatelui Apărării Antiaeriene a Teritoriului.
La 14 aprilie 1961, membrii Secretariatului C.C. al P.M.R. au fost de acord cu trecerea în rezervă din motive medicale a generalului-maior Ştefan Iacob Bulan, la solicitarea sa. Suferea de mai mulţi ani şi, cu toate că a urmat un intens tratament sub supravegherea medicilor, starea acestuia de sănătate nu se ameliorase.
Autobiografia scrisă de Nicolae Ceauşescu (probabil la 9 februarie 1945) şi păstrată la Arhivele Naţionale ale României.
Ceauşescu Niculae
Mam născut în 1918 Ianuoare 26 în Comuna Scorniceşti jud. Olt. Părinţii sunt agricultori şi se ocupă cu plugărie au cam 10 hect pământ pot fi socotiţi mijloc.
Tata a fost liberal. La vârsta de 11 ani am venit la Bucureşti şi-am intrat ucenic la cismărie.
Ca ucenic am intrat în legătură cu tineretul sindical de pe lângă sindicatul Ciocanul.
În 1933 Noembrie am devenit membru al U.T.C.
În 1934 am fost atras în Comitetul raional din Negru unde am lucrat până în Agust când Am fost dat să muncesc de Comitetul în mişcarea Antifaşcistă.
Am făcut parte din Comitetul Naţional antifaşcist şi în Comitetul Central al tineretului antifaşcist.
Am lucrat cu Matei Socor. Moisesc şi alţi.
Am fost arestat de mai multe ori în acest timp dar am fost imediat pus în libertate.În 1935 Ianuoare am luat parte la Conferinţa Comitet Judeţean al U.T.C. după conferinţă am fost oprit de agentul Guşe. la mine sa găsit chitanţa de închiriere a casei unde sa ţinut Conferinţa şi un carnet cu unele notiţe pe care îl uitase acolo Ofelia Manole şi i-l luasem să-il dau. am reuşit pe drum să fug.
Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
