Inflația a redevenit o preocupare presantă pentru cetățeni și pentru Banca Națională a României (BNR), a cărei misiune este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Rata inflației s-a accelerat semnificativ în ultimul an. Totodată, acest fenomen și-a schimbat natura: inflația a avut și are o importantă componentă externă, amplificată de consecințele economice ale războiului Rusiei împotriva Ucrainei și importată prin creșterea prețurilor energiei și a materiilor prime; însă, în ultimele luni, inflația s-a intensificat, s-a extins și s-a internalizat. În consecință,este necesară normalizarea politicii monetare.
Inflația a ajuns la 15,1% în luna iunie 2022, cu mult peste ținta de 2,5%±1pp a BNR și printre cele mai mari din UE. La origine, ea a fost determinată esențialmente de șocurile externe manifestate pe partea ofertei. După invazia Ucrainei de către Rusia, inflația s-a accelerat și amplificat ca urmare a acțiunii unor factori interni, dintre care cel mai important este creșterea deficitului bugetar.
În acest context economic profund schimbat, ordinea de prioritate a politicilor antiinflaționiste s-a modificat: pe primul loc se situează politicile de stimulare a ofertei, de natură să contribuie atât la controlul inflației, cât și la augmentarea creșterii economice potențiale.[1]
1. O inflație importată, internalizată și extinsă
Factorii care explică accelerarea inflației s-au conjugat, începând mai ales cu jumătatea anului 2021. O mare parte a inflației din România a fost și este importată. Cauzele inițiale ale importului de inflație au fost tensiunile de pe piața materiilor prime și dificultățile tot mai mari de aprovizionare – în condițiile puternicei relansări a economiei mondiale după eliminarea restricțiilor impuse de pandemie. De la începutul anului 2022, aceste dificultăți s-au accentuat semnificativ ca urmare a izbucnirii războiului din Ucraina și reintroducerii măsurilor de izolare în unele regiuni din China.
Pe de altă parte, forța redresării cererii mondiale a fost amplificată de măsurile bugetare de relansare supradimensionate, adoptate de SUA, precum și de ieșirea din izolare a populației, care a și-a mărit considerabil consumul de bunuri mai degrabă decât de servicii.
Piețele de bunuri sunt în prezent piețe mondiale, iar blocajele și presiunile exercitate asupra prețurilor internaționale au afectat economia României, deși aceasta nu a avut inițial o cerere excesivă. La început, consumul de bunuri și servicii nu a făcut altceva decât să revină la nivelul de dinainte de criza pandemică. Însă, la aceste tensiuni preexistente, s-au adăugat consecințele economice ale războiului din Ucraina: în martie 2022, prețurile cu amănuntul ale combustibililor au crescut cu 34,2%.
Principala cauză internă a inflației este creşterea semnificativă a deficitului bugetar. Aceasta determină creşterea ,,bazei monetare’’[2], care este principalul factor care antrenează crearea de monedă de către sectorul bancar, chiar şi în condiţiile în care legea interzice creditarea directă a statului de către banca centrală. Titlurile de stat (datoria publică), emise de guvern în prima fază pentru a-şi finanţa cheltuielile, sunt preluate în faza a doua de la băncile comerciale de către banca centrală şi înlocuite cu monedă "primară" (monetizarea datoriei). Și chiar dacă titlurile de stat nu sunt cumpărate de banca centrală de pe piața secundară (operațiuni open market definitive), creditele acordate de băncile comerciale statului prin achiziționarea titlurilor emise de acesta alimentează procesul de multiplicare a creditului și a masei monetare.[3]
Din punct de vedere economic, inflația are un efect similar cu cel al unui impozit pe veniturile tuturor cetățenilor: pentru a obține aceiași cantitate de bunuri, cumpărătorii trebuie să plătească un preț mai mare. Ca urmare, inflația se repercutează foarte concret asupra puterii de cumpărare a populației.
În cazul întreprinderilor, repercutarea creșterii costurilor de producție în prețurile lor de vânzare nu este mecanică. Ea depinde de situația cererii față de produsele oferite și de puterea lor de a fixa prețurile (poziția de monopol). În funcție de acești factori, întreprinderile suportă o parte sau întregul efect inflaționist fie prin reducerea profiturilor, fie prin majorarea prețurilor de vânzare.
2. Consecințe asupra puterii de cumpărare
Variația puterii de cumpărare a populației rezultă din evoluția comparativă a veniturilor și prețurilor. Conform ultimelor date disponibile, această putere a crescut în ultimii ani, chiar şi în pandemie, astfel încât România a redus decalajele în materie de nivel de trai care o despărţeau de restul Europei. În prezent, puterea de cumpărare a intrat însă, se pare, pe un trend descendent.
Măsurile luate de guvern (compensarea și plafonarea facturilor la utilități pentru consumatorii casnici; acordarea unui sprijin unic de 700 de lei pentru pensionarii cu pensii sub 2.000 lei; acordarea de tichete sociale în valoare de 250 lei pentru persoanele cu venituri reduse etc.) au contribuit într-o anumită măsură la atenuarea efectelor sociale și politice ale creșterii prețurilor. Măsurile respective trebuie însă să rămână temporare, doarece determină creșterea deficitului bugetar. La rândul lor, subvenționarea și plafonarea prețurilor denaturează adaptarea comportamentelor de consum și împiedică economisirea energiei și a altor bunuri deficitare. Alte măsuri semnificative pentru susținerea puterii de cumpărare a populației au fost indexarea anumitor prestații sociale (în special a pensiilor) și a salariului minim. Aceste politici contribuie însă și ele la creșterea deficitului bugetar și, deci, a inflației. În fine, majorarea substanțială a salariului minim poate duce la declanșarea spiralei inflaționste prețuri/salarii. Pe termen lung, soluția eficace a problemei efectelor inflației asupra puterii de cumpărare nu este bugetară sau monetară, ci structurală.
Este important de notat că chiar dacă, în medie, scăderea puterii de cumpărare a populației a fost relativ moderată în 2022, societatea românească resimte puternic această situație. Conform unui sondaj de opinie publicat recent, 44% dintre angajații români afirmă că nivelul lor de trai s-a modificat simțitor din cauză că prețurile au crescut atât în cazul alimentelor, bunurilor de larg consum, produselor vestimentare, cât și în cazul utilităților și combustibililor.[4] Acest sentiment este mult mai pesimist decât situația descrisă de indicatorii macroeconomici (PIB/locuitor, consumul per capita, durata medie a vieții etc.), care relevă că, în ultimii ani, în România, a avut loc o creștere a nivelului de trai. În consecință, este necesară aprofundarea cercetării fenomenului în două dimensiuni: dincolo de mărimile medii, distribuția[5] în rândul populației a creșterii prețurilor și veniturilor, în condițiile în care cifrele cu privire la inegalitățile de acest gen sunt publicate, de regulă, cu un anumit decalaj; asimetria percepțiilor consumatorilor, care, în mod natural, sunt mai sensibili la creșterea prețurilor decât la scăderea sau stabilitatea acestora, precum și la creșterea prețurilor bunurilor pe care le cumpără frecvent, cum ar fi alimentele sau carburanții.
În general, problema care se pune pentru autorități și pentru economiștii din mediul academic este înțelegerea modului în care societatea românească se mobilizează pentru a absorbi și repartiza în cadrul său costurile războiului din Ucraina: acest cost este incontestabil ridicat, însă este mai puțin semnificativ pentru activitatea economică decât șocul pandemic. El nu justifică, deci, o politică de tipul „cu orice preț”, care ar face ca situația finanțelor publice, care și așa este precară și generatoare de inflație, să devină în scurt timp nesustenabilă.
Rezultă că autoritățile trebuie să acționeze în mod prudent și prin măsuri selective de susținere a puterii de cumpărare. Ele nu se pot substitui, de această dată, unui efort repartizat echitabil la nivelul întregii societăți: din partea întreprinderilor, care să-și diminueze într-o anumită măsură profiturile; din partea populației, care să-și reducă temporar consumul, având însă grijă de persoanele defavorizate. Această partajare a efortului implicat de situația actuală este condiția echității, dar și a eficacității economice, condiții necesare ambele pentru ca România să depășească impasul cu actori economici (întreprinderi, populație, organisme publice) viabili.
3. Anticipațiile și previziunile cu privire la inflație
Evoluțiile menționate sugerează că a apărut un nou tip de inflație. După inflația galopantă din anii 1990 și prima jumătate a anilor 2000, consumatorii, salariații și întreprinzătorii români nu au mai cunoscut o inflație semnificativă. Această împrejurare benefică a dus la o schimbare a psihologiei inflației, atât a societății, cât și a decidenților economici.
În aceste condiții, anticipațiile cu privire la inflație bine ancorate și apropiate de ținta BNR au constituit un factor esențial al stabilității prețurilor. Pentru viitor, evaluarea acestor anticipații necesită luarea în considerare nu numai a nivelului ratei inflației, ci și a evoluției posibile a acesteia. Din punct de vedere al politicii monetare, importante sunt mai ales anticipațiile pe termen mediu (trei-cinci ani), deoarece anticipațiile pe un an de zile sunt puternic influențate de fluctuațiile temporare ale inflației. Problema este că anticipațiile pe termen mediu și lung cu privire la inflație făcute de profesioniști sunt destul de îndepărtate de ținta de 2%±1pp a BNR. Aceste proiecții sunt dependente, desigur, de evoluția viitoare a prețurilor energiei, însă se constată că preocupările provocate de războiul ruso-ucrainean accentuează pesimismul prognozelor.
Lupta împotriva unei inflații foarte ridicate relevă responsabilitatea BNR: mandatul său este stabilitatea prețurilor. La nivelul Eurosistemului, stabilitatea prețurilor este definită printr-o rată a inflației pe termen mediu de 2%. Acest nivel de 2% este un fel de „temperatură de echilibru” a economiei, în sensul că reflectă echilibrul între cerere și ofertă. În cazul unei inflații foarte mici, sub 2%, economia este anemiată din cauza cererii insuficiente și riscă să intre într-o spirală deflaționistă. Aceasta este situația prevalentă în SUA, Marea Britanie și zona euro în perioada 2014-2021, care a justificat o politică monetară acomodantă, realizată printr-o serie de măsuri numite „neconvenționale”.[6]
Privind retrospectiv, se poate spune că politica monetară acomodantă a fost necesară și eficace, deoarece a evitat riscul deflației.[7] Această afirmație a fost valabilă până acum, căci, în perioada amintită, inflația a fost determinată în principal de creșterea prețului energiei și de bocajele în aprovizionare. În prezent, situația însă s-a schimbat, ceea ce impune „normalizarea”[8] politicii monetare.
În cazul BNR, care nu a utilizat instrumente „neconvenționale”, normalizarea implică în primul rând majorarea ratei dobânzii de politică monetară și a celorlalte rate ale dobânzii practicate de BNR în relațiile cu băncile comerciale, în scopul aducerii ratele dobânzilor reale[9] din economie la valori pozitive. Recentele decizii ale BNR de majorare a ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 4,75%, majorare a ratei dobânzii pentru facilitatea de creditare (Lombard) la 5,75% și a ratei dobânzii la facilitatea de depozit la 3,75% favorizează ieșirea economiei din zona dobânzilor negative și apropierea ordonată a dobânzilor de „rata dobânzii neutră” – nivel de echilibru teoretic la care nu există nici o nouă accelerare și nici o încetinire din cauze monetare a inflației. În al doilea rând, normalizarea necesită păstrarea controlului ferm asupra lichidității din sistemul bancar prin stabilirea nivelurilor ratelor rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei și valută ale instituțiilor de credit și prin efectuarea de operațiuni open market adecvate.
Într-un context incert, normalizarea trebuie ghidată de principiul oprtunității. Aceasta presupune calibrarea pragmatică a măsurilor de politică monetară în funcție de datele disponibile și de previziunile cele mai recente, precum și menținerea libertății de acțiune a BNR. Căci, indpendența băncii centrale, flexibilitatea instrumentelor de politică monetară utilizate și evitarea de către aceasta a surprinderii a actorilor economici asigură o transmisie calmă a politicii monetare și limitează riscul unor reacții nejustificate din partea economiei reale și a societății.
