De câteva luni mediul profesional al istoricilor și arhiviștilor din România trăiește la limita nevrozei: fondurile arhivistice au devenit ținta tot mai atractivă a diverselor „servicii”, care se ocupă de protecția secretului de stat în republica noastră. Cu alte cuvinte, în totală contradicție cu normele generale și practicile de bună guvernare într-o țară democratică, libertatea de cercetare, parte a libertății academice și a libertății în general, este gata să se prăbușească în aplauzele unor funcționari mai mult sau mai puțin militarizați, mai mult sau mai puțin obedienți. Iar mai șocant decât toate este solitudinea victimelor directe: în fond o mână de oameni, nici prea influenți, nici prea solidari ei înșiși.
Liberalizarea accesului la arhivele publice după 1990 a fost mult timp o himeră: să ne amintim de celebrul cuplu Scurtu-Lungu, directorii care au condus împreună șu succesiv în manieră feudală arhivele mult timp! Iluzia că integrarea europeană va genera o mutație radicală, dar mai ales faptul că de multe ori cercetătorii, singuri în fața „aparatului” acestor instituții, preferă fie aleagă calea struțului, fie să-și rezolve cumva problema prin alte mijloace, a făcut ca această reacție de alarmare să întârzie. La drept vorbind, ce poți face, ca simplu cercetător, dacă un funcționar anonim de la arhivele militare din Pitești decide că nu poți avea acces la dosarele cenzurii militare din timpul primului război mondial? Mai ales dacă se invocă NATO, ca referință magică!...
Totuși, cu timpul, mai ales după directoriatul eroic al lui Dorin Dobrincu (2007-2012), situația se normalizase cât de cât: cercetătorii au început să nu mai fie tratați ca potențiali spioni! În mod surprinzător, însă, în ultimii ani arhivele publice (începând cu cele militare) și-au schimbat treptat perspectiva: în loc de a-i accepta ca beneficiari ai unui serviciu public, cercetătorii au redevenit amenințări pentru siguranța statului. Situația pare că s-a acutizat în ultimul an, din motive oarecum obscure, pe care unii le pun pe seama „pachistanizării” României, respectiv, militarizarea statului, iar alții, printre care mă număr, pe seama procesului de hiperbirocratizare pe care-l cunoaște România postcomunistă, o formă de autoritarism soft care recurge la referențialul euro-atlantic pentru a controla societatea și a evita orice formă de responsabilizare. S-ar putea ca de fapt cele două să fie asociate.
În orice caz, este meritul unor arhiviști din sistemul arhivelor „naționale”, din Iași, Cluj și Baia Mare, de a fi reacționat printr-un memoriu intern față de presiunile serviciului secret al ministerului, trist-celebrul DGIPI (fost Doi și un sfert!) cu privire la criteriile de selecție a documentelor care pot intra în ceea ce se numește Fondul Arhivistic Național, precum și față de condițiile tot mai restrictive la care sunt expuși cercetătorii pentru a accesa documente din fondurile acestor arhive. Aceste ingerințe au devenit în ultimul an iraționale, complet nefondate, și tot mai vizibile pentru cercetători. Istoricul Cătălin Botoșineanu, arhivist la Iași, a făcut publice la începutul anului aceste abuzuri, care depășesc sfera simplelor amenințări, pentru cei care se opun, atât în spațiul academic (revista Archiva Moldaviae) cât și în spațiul public (Contributors.ro, Facebook, Youtube, posturi de radio și televiziune).
Rezultatul a fost pentru moment că mai mulți dintre acești avertizori de integritate, ca și unii dintre istoricii care s-au asociat public demersului, au primit amenințări dintre cele mai grosolane, probabil pentru a nu se uita lunga tradiție represivă care începe cu Nicolski și Drăghici de care Ministerul de Interne și conducerea Arhivelor Naționale par să fie astăzi foarte atașați. În același timp, tot mai mulți cercetători au început să evoce în cadru public propria experiență, care arată o intensificare a măsurilor de cenzură a libertății de cercetare în arhivele publice din România. Mai multe cercuri profesionale și-au exprimat protestul în fața acestora. Surprinzător, până și președintele Academiei s-a asociat acestor proteste, iar conducerile institutelor din rețeaua Academiei, în frunte cu secția de istorie a acesteia, a lansat public chiar astăzi, 29 iunie 2023 un memoriu de protest. Este cred pentru prima dată după 1990 când avem o reacție atât de compactă în acest mediu profesional altminteri profund anarhic. Faptul este în sine relevant.
Esențialmente empiric, scrisul istoric, istoriografia, în termeni profesionali, trăiește din exploatarea diverselor categorii de surse. În ciuda diversificării acestora în ultimele decenii, mai ales odată cu valorizarea surselor orale ori a creșterii importanței surselor imprimate și vizuale, cea mai mare parte a surselor istorice se află în ceea ce numim generic „arhivele publice”, respectiv, o serie de instituții publice, care prin diferite forme preiau și prezervă ad infinitum în principiu o mare parte a producției scrise sau mai recent vizuale a unei societăți la un moment dat. Este vorba în primul rând de arhivele instituțiilor publice, în ordinea importanței lor în stat, iar apoi prin donații private sau achiziții, de unele categorii de documente private, cu valoare patrimonială sau cultural-istorică. Rostul acestor instituții, care dau substanță conceptului de Fond Arhivistic Național (FAN), este atât de tezauriza, prezerva, cât și de a permite exploatarea lor în scopuri profesionale.
Este drept că la origine și până pe la mijlocul secolului XIX, arhivele publice erau considerate aproape exclusiv „arhive ale statului”, acolo unde se prezerva memoria instituțională a statului, un fel de notariat intern. De aceea, până spre finele secolului XIX, scrierea istorică se bazează destul de puțin pe aceste categorii de documente și doar ca o formă de privilegiu exclusiv individual. De altfel, statul însemna atunci mai ales instituțiile care deserveau puterea centrală din jurul monarhului. Pe măsură ce conceptul de stat se lărgește și statul însuși se liberalizează are loc o „naționalizare” a arhivelor și transformarea lor în instituții publice. Astfel că arhivele încetează de a mai fi exclusiv ale „statului”, pentru a deveni „publice” sau „naționale”, după moda franceză, instituită și la noi mai recent. Aceasta înseamnă că misiunea lor este atât de a colecta și prezerva memoria istorică instituțională și pe cât posibil colectivă, cât și de a reprezenta un suport primar al cercetării istorice, respectiv parte a libertății academice, de a cerceta neîngrădit, în limitele legislației democratice, trecutul.
Accesul istoricilor la aceste surse este important atât pentru că fără surse nu există istorie, ca să parafrazez o cunoscută expresie, cât și ca o formă de control democratic asupra statului în general și asupra activității arhivistice implicit. De aceea, prezervarea cât mai extinsă a mărturiilor trecutului și accesul fără limitări abuzive al istoricilor trebuie înțelese împreună, ca două fețe ale aceleași monezi. Pe de o parte, accesul permite istoricilor să-și îndeplinească obligațiile profesionale, să-și urmărească interesele academice și civice, iar pe de altă parte permite un control asupra modului în care se constituie procesul de arhivare în sine: cum sunt selectate, colectate și prezervate fondurile documentare disponibile potrivit legii. Peste toate, nu trebuie ignorat faptul că libertatea de a cerceta trecutul istoric traduce o formă de control democratic, asemănător celui al presei: o expresie a ceea ce numim cu o formulă vagă „tribunalul istoriei”, o formă de justiție, de longue durée, de ordin de moral și civic, cu privire la acțiunile unor lideri politici.
Așadar, pentru cercetarea istorică felul în care sunt constituite arhivele (ce se păstrează deci din masa de documente produsă de o instituție într-o perioadă de timp), precum și accesul la aceste resurse au o miză profesională capitală. Această miză este cu atât mai importantă dacă ne referim la istoria recentă sau la acea parte a trecutului care a fost ocultată ori deformată din rațiuni ideologice de către regimurile politice autoritare. Nu întâmplător, după 1990 și mai ales după breșa făcută în sistem de Comisia Tismăneanu (2006) putem vorbi de o refondare a ceea ce numim în sens larg „istoria contemporană a României”, de fapt istoria noastră cea mai recentă și cea mai importantă pentru viața publică.
Pe scurt, arhiviștii și cercetătorii reclamă două mari probleme cu privire la arhivele publice din România. Prima problemă privește amestecul direct, abuziv și arbitrar al unor factori decizionali lipsiți de competență și cultură politică democratică în procesul de creare a depozitelor de arhivă și de operare a cererilor de acces la fondurile de arhivă deja accesibile publicului potrivit legislației normale. Citeste in continuare articolul pe Contributors.ro
