Intelighenţia rusă nu are un corespondent în Occident: prin pasiunea cu care îşi asumă interogaţiile politice, prin ascetismul cu care se dedică meditaţiei în marginea viitorului Rusiei înseşi, prin radicalismul pe care îl lasă moştenire secolului XX, ea devine actorul central în marea dramă a ideilor ce urmează revoltei decembriştilor. Condiţia rusă dă naştere obsesiei ruse şi nimic, de la literatură la practica politică, nu se va putea sustrage acestei presiuni teribile exercitate de un ordin secular a cărui ambiţie este aceea de a modela viitorul propriei lor patrii, dar şi al omenirii.
Despre această obsesia rusă scrie Sir Isaiah Berlin în studiile sale dedicate gândirii născute în această memorabilă decadă care anunţă anul 1848. Iar arheologia sa intelectuală este cu atât mai preţioasă cu cât mumificarea dogmatică sovietică a anexat un întreg curent , privit, după 1917, ca precursor al leninismului. Ceea ce această operaţiune de confiscare produce este o interpretare unilaterală, creând caricatura protocronică în virtutea căreia bolşevismul devine moştenitorul dialectic al unei tradiţii de luptă şi de dăruire intelectuală: argumentul lui Sir Isaiah Berlin merge împotriva acestui curent al simplificării dogmatice, nuanţând şi salvând de la uitare un patrimoniu de sensibilitate.
De ce Rusia?
De ce Rusia şi care este drumul Rusiei? Această întrebare este întrebarea fondatoare a intelighenţiei ruse. Alcătuită în imperiul încremenit al lui Nicolae I pe care îl vizitează marchizul de Custine, hrănită de lecturi pasionate şi sedusă de himerele abstracţiunii, organizată în cercuri de lecturi şi în societăţi secrete, intelighenţia rusă a anilor patruzeci este prinsă între scila autocraţiei şi caribda încremenirii iobăgiei. De aici, misiunea pe care aceşti predicatori laici şi-o asumă, de a reflecta la destinul pe care providenţa l-a rezervat Rusiei.
Există o legătură specială între fervoarea radicalismului şi excepţionalismul rus. Graţie înapoierii sale, Rusia poate face acel salt în viitor ce este refuzat Occidentului în curs de a fi dominat de burghezie . Intelighenţia dezvoltă în sânul ei această formulă compensatoare a populismului: obştea va fi nucleul din care se va naşte o lume dreaptă. Ţăranul rus arată calea spre socialismul agrar al viitorului. Este filosofia pe care Herzen o inaugurează şi pe care o vor simplifica şi radicaliza cei ce îi urmează, de la Cernîşevski la teroriştii ce îl lichidează la 1881 pe Alexandru al II-lea.
Drama intelighenţiei ruse constă în imposibilitatea de a îmbrăţişa orice formă, oricât de modestă, a moderaţiei politice. Suspectaţi de poliţia statului, neînţeleşi de ţărani, intelectualii radicali sunt exilaţi în acest domeniu al speculaţiei. Ieşirea din spaţiul ideilor înseamnă alegerea violenţei ca metodă de schimbare a lumii în care trăiesc.
Pasiunea intelighenţiei acordă literaturii ruse profilul unic pe care îl ocupă în canon. Cenzura ţaristă transformă literatura în acel discurs integrator în care se regăseşte meditaţia despre destinul rus. Literatura scrisă în Rusia întrece, în intensitatea mandatului ei etic, literatura din Europa. Ceea ce pare un simplu exerciţiu intelectual devine în Rusia o chestiune de existenţială, o alegere etică ce nu poate fi evitată.
Vissarion Bielinski întruchipează, prin critica şi acţiunea sa publică, această critică ce îndrumă literatura rusă pe drumul pedagogiei etice şi al obsesiei ruse. Critica lui Bielinski este responsabilă pentru alcătuirea viziunii canonice care face, de acum înainte, corp comun cu Rusia însăşi. Arta trebuie să participe la acest efort de reflecţie în marginea condiţiei ruse. Emanciparea de autocraţie şi îmbrăţişarea luminilor Occidentului reprezintă calea de urmat. Inamic al slavofilor şi occidentalizant fără ambiguitate, Bielinski este, aşa cum remarcă Sir Isaiah Berlin, prizonier el însuşi al obsesiei ruse. Furia cu care întâmpină pe ultimul Gogol, cu ale sale pledoarii reacţionare, este expresia acestei pasiuni radicale : interzisă vreme de decenii, replica sa devine un cahetism laic, un manifest al intelighenţiei ruse.
` Fervoarea radicalismului plasează pe cei ce aleg scepticismul în poziţia delicată a unor marginali atacaţi cu patimă pentru refuzul de a urma drumul cel mai scurt către viitor. Recitit de Sir Isaiah Berlin, Herzen simbolizează despărţirea de fanatismul ce devastează , în numele Ideii. Herzen se desparte de Bakunin şi de radicali în clipa în care tăgăduieşte dreptul ideologiei de a dicta ritmul vieţii umane. Pluralismul său este incompatibil cu rigiditatea ascetică a celor ce predică distrugerea. Vocea lui Herzen este, pe măsură ce intelighenţia creşte în ferocitate revoluţionară, una din ce în ce mai izolată. Confiscat de sovietici, Herzen întrevede în viitorul zidit de monomanii ideologiei ordinea de cazarmă a totalitarismului.Citeste intregul articol pe Contributors.ro
