Free fallin', now I'm free fallin'
(...)
I'm gonna free fall out into nothin'
(Tom Petty, Free Fallin’, „Full Moon Fever” (1989))
Episodul Novak Djokovic a pus (din nou?) în evidență falia creată între „excepționali” și „restul lumii”. Nu vreau (și nu cred că aș putea) să analizez acest fenomen (extrem de complicat), ci doar să comentez puțin pe marginea rolului pe care regulile îl joacă (și) în acest context. În definitiv, Nole a spus că el nu trebuie să respecte un set de reguli pentru că nu este de acord cu ele și nu au legătură cu activitatea sa specială (și excepțională). Cum ar veni: „regulile nu sunt pentru mine” sau „eu sunt atât de diferit de ceilalți încât este nedrept să-mi aplicați regulile făcute pentru mediocri”. Lăsând la o parte contextul evenimentelor și mesianismul proferat mai ales de către tată tenismenului, cred că merită investigate limitele (naturale? ale) regulilor în această direcție.
Într-o excesiv de des citată frază, Loysel afirmă că „Așa cum boii se leagă de coarne, oamenii se leagă prin cuvinte”. Pentru un regalist ca Loysel, această butadă reprezenta esența guvernării. Totuși, nu trebuie uitat că juristul francez din secolul al XVI-lea este considerat (împreună cu Cujas și Dumoulin) întemeietorul dreptului francez modern. Adică acel sistem de drept pe care România și-a întemeiat ea însăși modernitatea (odată cu preluarea codurilor napoleoniene în vremea lui Cuza). Fraza menționată tinde să ilustreze forța cuvântului dat în cadrul sistemului juridic. Dar imaginea folosită nu este una care să (mai) rezoneze cu epoca noastră. Este ca și cum ar afirma că suntem cu toții sclavii legii (și ai legiuitorului). Astăzi o asemenea imagine ne repugnă; pentru noi, oamenii (post)moderni, libertatea este un dat absolut. Tocmai de aceea dărâmăm acum statuile acelor personalități politice care au acceptat sclavia într-o epocă în care părea normală. Mă întreb când îl vom da jos și pe Traian de pe piedestal, având în vedere câți sclavi avea (despre Decebal nu avem informații, dar mi-e teamă că situația nu era calitativ diferită).
Codul civil român a păstrat până astăzi ideea aceasta în textul celebru (preluat acum 150 de ani din Codul civil al lui Napoleon) care afirmă că o convenție agreată de oameni are putere de lege între aceștia. Oamenii sunt „legați” prin propriile lor cuvinte. Deja aici „sclavia” nu mai este atât de evidentă, pentru că fiecare parte a fost de acord (cel puțin inițial) cu limitarea propriei libertăți. Pentru că, în definitiv, contractul nu este altceva decât o limitare benevolă a libertății originare în schimbul unui avantaj prefigurat. Orice contract presupune un cost de oportunitate: renunț la (o parte din) libertate pentru a obține ceva (și celălalt renunță și el la o parte din libertatea lui). Uneori ni se pare că aceste renunțări nu sunt echivalente și că am renunțat la mai mult decât celălalt, că am ajuns sclavul celuilalt. Exemplul cel mai vocal în ultimii ani este cel al creditelor (de consum): băncile sunt descrise astăzi ca stăpânii de sclavi ai lumii moderne. Ni se pare că ele nu au renunțat la nimic pentru că renunțarea lor s-a realizat încă de când am semnat contractul. Ele ne-au dat banii încă de atunci, deci au renunțat să facă altceva cu acei bani (de exemplu să-i împrumute statului cu un risc mult mai mic). Tot ce vedem noi este faptul că timp de zece sau mai mulți ani noi tot trebuie să dăm fără a (mai) primi nimic în schimb. Doar pentru că am semnat o hârtie... Televizorul, mașina de spălat, chiar apartamentul sunt ale noastre (acum), deci suntem sclavii băncii.
De la Rousseau (de fapt de la Hobbes și Locke) încoace suntem obișnuiți să tratăm și relația dintre individ și stat ca fiind bazată pe un contract – celebrul „contract social”. Așadar, noi ne obligăm să respectăm „regulile de conviețuire socială”, iar statul ne oferă protecție și (o oarecare) redistribuire a resurselor. Așadar, și aici renunțarea la libertate este una benevolă: cetățeanul poate alege să se mute sub protecția altui stat dacă nu i se mai pare avantajoasă „afacerea” cu care s-a ales prin naștere. Problema statului este că el trebuie să conceapă o „ofertă” care să satisfacă nevoile (sau gusturile) majorității populației. Adică este nevoie să găsească un numitor comun al întregii populații, ceea ce este extrem de greu. Expresii precum „câte bordeie atâtea obiceie” sau „gusturile nu se discută” oferă o imagine a acestor dificultăți. (Faptul că uneori statul își urmărește mai degrabă propriul interes, conform zicalei „cine-mparte, parte-și face”, este o altă chestiune, pe care nu o tratez aici.) Acest principiu este menționat în Constituție sub denumirea pompoasă de suveranitate care aparține poporului, dar care o exercită prin intermediul reprezentanților săi aleși.
Așadar, majoritatea regulilor este concepută în așa fel încât să convină majorității indivizilor. Problema majorităților este că ele determină mereu minorități. Prin urmare, aceleași reguli nu vor fi adaptate pentru indivizii care nu se conformează majorității. Aceștia nu se vor regăsi în comportamentul dictat de regulă și, cu toate acestea, regula le va fi impusă prin „dictatura majorității”. Tocmai de aceea se afirmă că dreptul este eminamente conservator, pentru că el încearcă să mențină indivizii pe o trasă sigură. Altfel spus, regulile sunt făcute pentru a marca drumul sigur. Este ca și cum geniștii-pionieri lasă în spatele lor panglica de pânză a traseului lipsit de mine. Nu înseamnă că dacă nu respecți acea cale marcată vei sări în aer; dar riscul de a călca pe o mină există. Este ca și cum statul îți spune că el nu va răspunde pentru situația în care nu respecți calea trasată; el doar în interiorul căii te protejează – dacă ieși de pe cale, ești pe cont propriu.
Am văzut în ultima perioadă ilustrată această atitudine în opiniile care spuneau că persoanele care refuză să respecte regulile impuse de stat pentru ținerea sub control a infecțiilor cu Covid-19 ar trebui să nu mai beneficieze de asistența medicală publică. Adică: dacă au ales să iasă de pe potecă, atunci să nu mai strige când îi atacă lupii... Statul nu-și permite însă astfel de „dizidențe”, pentru că ar putea ajunge în situația în care fiecare grup și-ar crea propriile enclave cu reguli proprii. Am asista la o „federalizare” privată a statului și, la limită, la dispariția acestuia ca structură omogenă. Prin urmare, statul preferă să impună respectarea regulii prin sancționarea dizidenților. Sancțiunea nu este însă excluderea, ci individul rămâne inclus în sistemul etatic, pentru a putea suferi o pedeapsă.
Când nu respecți regula este posibil să nu pățești nimic neplăcut. Uneori, încălcarea regulii nu deranjează pe nimeni. De exemplu, atunci când dai un chef cu muzica tare, dar vecinii sunt toți plecați de acasă, nu ai deranjat pe nimeni. Chiar dacă trece sectoristul prin zonă, va avea dificultăți să te sancționeze, pentru că nu ai deranjat liniștea publicului... Chiar și atunci când deranjezi pe cineva este posibil să nu pățești nimic. Poate că vecinilor li se pare acceptabil să te lase să te distrezi o dată pe lună și nu se plâng. Sau poate ca sună la politie, dar aceasta nu are agenți liberi la acel moment. Sau poate ajungi la o înțelegere cu agentul sosit la fața locului. Sau, cum i s-a întâmplat unui prieten de-al meu, poate că vecinul petrecăreț este prieten cu agenții din zonă și aceștia îl avertizează înainte să vină să oprească muzica, pentru a le spune apoi vecinilor care s-au plâns că nu au ce constata.
Alteori, căderea nu este sancționată pentru că este o opțiune pur personală, care excede acțiunii etatice. Astfel, încercarea de sinucidere nu este sancționată, ci cel mult se poate dispune o măsură de protecție față de persoana care a ajuns în această stare (tratamentul medical). De multe ori percepem această intervenție a statului ca pe o sancțiune pentru că ea are ca efect (imediat) o restrângere a libertății. Există într-adevăr posibilitatea statului de a abuza de această măsură astfel încât să o transforme dintr-un ajutor adus individului într-o veritabilă detenție. Discuțiile din ultimul an legate de regimul carantinării persoanelor (suspecte de a fi) bolnave de Covid-19 a repus pe tapet chestiunea. Din punct de vedere juridic, sancțiunea apare abia în ipoteza în care nu se respectă regimul de carantină, deci carantinarea ca atare nu este o sancțiune. Totuși se poate face o paralelă cu sancționarea evadării care impune o sancțiune pentru nerespectarea unei alte sancțiuni.
Dar există întotdeauna riscul să fii sancționat. Cu cât riscul este mai mic, cu atât încălcarea regulii va fi mai frecventă. De exemplu, adulterul rămăsese reglementat ca infracțiune până acum câțiva ani, dar nimeni nu mai fusese condamnat de foarte multă vreme. Prin urmare, atunci când, în anii ’80, un oficial comunist a vrut să se răzbune pe iubitul soției sale, a trebuit să-i însceneze acestuia o infracțiune de tip economic...
La începuturi, a fost o singură Regulă. Atunci când Dumnezeu le-a spus lui Adam și Evei să nu mănânce din mărul oprit, le-a lăsat (implicit) și opțiunea de a încalcă regula. Șarpele i-a convins că nu li se întâmplă nimic rău. De fapt, sancțiunea „aplicată” a fost doar indirect „moartea”, în sensul în care primii oameni au pierdut accesul la nemurire. Încă mă întreb dacă nu a fost bine că am părăsit starea de natură. Oare mi-ar fi plăcut să fiu o ființă semiconștientă trăind într-o beatitudine neînțeleasă? În această viziune, trăim chiar și astăzi în „executarea” sancțiunii aplicate pentru păcatul originar. Întreaga noastră existență (conștientă) este o consecință a nerespectării Regulii. Putem spune că primii oameni au pornit aventura cunoașterii umane prin nerespectarea regulii naturale. Apoi au formulat ei înșiși reguli menite să asigure stabilitatea societății pe care apoi unii indivizi le-au încălcat. Cele mai multe transgresiuni se dovedesc a fi simple acte de nesupunere civică, dar există din când în când nerespectări care arată că regula însăși este nedreaptă. Atunci când Nelson Mandela a protestat împotriva regimului de apartheid din Africa de Sud, el a încălcat o mulțime de reguli tocmai pentru a arăta că ele sunt nedrepte. Într-un final, acele reguli au fost schimbate.
Adevărata dificultate este aceea de a ști când încălcarea regulii este legitimă și când nu. De exemplu, atunci când Curtea Constituțională a decis că sancționarea celor care încalcă regimul de siguranță sanitară este neconstituțională, argumentul a fost acela că individualizarea sancțiunii este prea laxă. Totuși, consecința practică a fost aceea că a legitimat toate acele încălcări, lăsându-le fără sancțiune. Este posibil ca regula inițială să fi fost prost formulată și marja de apreciere lăsată agentului constatator să fi fost mult prea discreționară. Dar nu înseamnă că a considerat că măsurile de protecție sanitară nu erau necesare și că, deci, acele reguli trebuiau schimbate, așa cum au interpretat unii acea decizie.Citeste continuarea pe contributors.ro
