«Întrebarea esențială e alta: Sunteți sau nu pe aceeași pagină cu conu’ Leonida? Dacă susțineți că statul ar trebui să răsplătească morții cu un ban cinstit, păi atunci n-ar fi normal ca și până la moarte același stat să se asigure că „fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate”».
Mihai BuzeaFoto: Arhiva personala
Răspuns: da. Sunt pe aceeași pagină cu conu’ Leonida. Aduc conului un singur amendament, unul singur: „Unii cetățeni iau câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate. Alții, nu”. Iată faptele, apoi mă explic:
Fact (1): am fost în România de sărbători, cu gândul numai la Marile Mese (Ajun, Crăciun, Revelion, plus ce-o mai pica), dar m-a sunat cineva care tocmai vânduse un apartament; cei bătrâni muriseră, rămăseseră lucrurile lor (multe!), apartamentul era mare, cumpărătorul plătea cu banul jos, dar voia cheia până la 31 decembrie. Așa că patru zile, proprietarul (vânzătorul) și cu mine ne-am spetit la curățenie, la cărat mobilă, la sortat și la aruncat saci cu gunoaie. A fost greu, ne-a intrat praf în toate orificiile, am tușit, am plâns, am scuipat și ne-au curs mucii, dar pe 31 a avut loc vizionarea finală, s-a dat cheia și s-au încasat banii. Trei oameni fericiți! Cumpărătorul, vânzătorul și cu mine – care am primit pentru ăste zile de muncă mai mulți bani decât am câștigat eu din cărți în toată viețișoara mea. L-am întrebat: „De ce n-ai angajat niște oameni pentru treaba asta?”. El mi-a răspuns, luîndu-se cu mâinile de cap: „N-am găsit pe nimeni, așa din scurt! Nu vor să muncească!”. Am întrebat iar: „Dar noi doi cum am vrut, că doar n-o fi noi mai proști?”. Iar el de colo: „Noi suntem altă generație, măi, Mihăiță!”. Memorabil.
Fact (2): un amic, IT-ist, s-a mutat la țară de când cu pandemia. A crezut c-o să-i meargă, el fiind orășean; nu i-a mers. O casă de țară are acareturi, adică sunt foarte multe de făcut într-o gospodărie, chiar și când nu ții animale pe lângă casă, iar el s-a gândit că va găsi oameni prin sat ca să-i facă aceste „foarte multe” trebușoare, care nu sunt nici măcar grele (lemne, apă, cumpărături, curățenie, dus gunoiul, cosită iarba, scoasă cenușa din sobe etc). N-a găsit pe nimeni. A încercat cu bani, cu băutură, cu mâncare, cu țigări, cu combinații între toate acestea; nimic – satul fiind, ca orice sat de câmpie, plin de oameni foarte săraci. Dar refuzul lor de a munci pentru el, pentru veneticul cu salariu mare, a fost total. „Le citeam ura în ochi, Mihaie, când îi chemam la lucru!”. Eu am râs copios de amicul meu, că eu sunt Stan Pățitul, dar am râs degeaba: el, care fusese mai degrabă slăbuț ca orășean, a devenit acum numai fibră. „Am două job-uri”, glumea cu mine, „unul de corporatist și unul de țăran! Dacă mă dau ăștia afară, îmi fac fermă bio!”.
Fact (3): toată această discuție a pornit de la articolul unui avocat (link aici) care a propus renegocierea contractului social. Teoretic, avea dreptate. Contractul social, așa cum l-am moștenit de la iluminiști, este acum vetust. Trebuie altceva, trebuie unul nou, adaptat acestui secol. Avocatul propunea introducerea (în „pachetul” contractual) a „dreptului la viață” – mai exact, patrimonizarea acestui drept, ceea ce este puțin altceva. Poate că domnul avocat Duțescu are dreptate, poate că nu.
Dar m-am simțit provocat. Iată propunerea mea: Noul Contract Social va include „dreptul la timp”. Mai exact, patrimonizarea dreptului la timp. Cu alte cuvinte, timpul cetățenilor care aleg așa va fi prețăluit (cum? Nu știu), iar ei vor primi o sumă de bani. Lunar. O leafă. „O leafă bună”, vorba conului Leonida.
Cine nu dorește să beneficieze de acest drept va trăi ca și până atunci, sculîndu-se de dimineață ca să se ducă la muncă. Să câștige cât îl ajută priceperea, efortul și norocul, iar din impozitele plătite de el, statul să dea leafă bună cetățenilor care nu vor să muncească.
Schimbul nu este incorect, pentru că relansează ideea ziaristului Cristian Tudor Popescu: votul negativ. Simplu: dacă votezi nu primești nimic, iar dacă nu votezi primești o sumă de bani. Ei bine, în Noul Contract Social, cetățenii pot obține dreptul la timp în schimbul renunțării la dreptul de vot. Un schimb înțelept!
Veți spune că glumesc, domnule Josef Svejk. Ba nu glumesc deloc. Stau cu ochii ațintiți și cu urechile larg deschise la generațiile care vin din urmă, și care sunt fascinate de politicile de stânga. Nu mai durează mult până când Stânga (americană și europeană) va încerca un nou experiment social. Cel pe care l-am trăit cu toții este privit ca un eșec categoric, ceea ce nu-i sperie pe tineri, care zic că-l vor face înc-o dată, dar mai bine. Iar deal-ul „timp contra vot” este maximul pe care-l vom obține de la ei. Măcar să-l propunem noi din vreme, s-avem marjă de negociere!
Vă mulțumesc tuturor că ați avut răbdare să citiți până aici. Mai departe vă propun un clasic, unul de-al nostru din popor, cu una dintre piesele lui de rezistență:
„Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitoriu, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare.
Aşa era pe vremea aceea.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
